EDITORIAL La bâlciul nobleţei

Alexandru Canţîr este un ziarist cu ştate vechi în presa din Basarabia, fiind fost şef al redacţiei BBC din Moldova.

Nimic nu are un efect magic mai puternic asupra noastră, a moldovenilor, nimic nu ne topeşte inima mai nemilos decât titlurile onorifice sau distincţiile de stat. Putem rezista la multe, de la tortură până la viclene seduceri, dar nu şi la sadica ofertă a statului de simboluri ce consfinţesc meritele şi contribuţiile noastre monumentale...

Şi cât de mult ne schimbă, această ofertă, măcar şi pentru minutele de ceremonie în faţa şefului de stat! Eroul devine, brusc, sperios în faţa gândului că, altfel, n-ar mai fi recunoscut ca atare. Torţionarul începe a emana bunătate şi devine convins că, în sfârşit, i s-a recunoscut meritul de a fi torturat cu grijă şi cu sens nobil, fără prea multă cruzime, în comparaţie cu alţii... Mucenicul este iluminat de revelaţia că odată şi-odată are şi el dreptul, confirmat de nevastă cu facturile în mână, să fie meschin şi calculat. Cabotinul împreună cu grafomanul savurează înlăturarea uriaşei erori de a nu fi fost luaţi în seamă până acum. Marii scriitori şi artişti îşi spun că doar opera lor este mare, pe când ei sunt oameni obişnuiţi, cu slăbiciuni, cu metehne şi cu nevoia de a se mai întrema cu o cură de balsam pe orgolii sau un adaos la pensie... Intransigenţii devin mari iertători şi miloşi care întorc celălalt obraz (sau, dacă e cazul, cealaltă parte a pieptului, pentru medalie)... Cei care pur şi simplu îşi fac bine, onest meseria, se întreabă: „De ce nu?. Dacă tot ...se dă". „Şi, la drept vorbind, nu-i frumos să refuzi"... Ş.a.m.d.

Poate din pricina acestei slăbiciuni a noastre - înnăscută, oare? - nicăieri nu s-au adunat atâţia oameni respectabili şi demni ca în mult prea şi tot mai umflata listă a titlurilor şi decoraţiilor, alături de tot mai mulţi şi mai mulţi „colecţionari activi de onoruri", eroi sau maeştri de ocazie, merituoşi de conjunctură sau produse ale admiraţiilor prezidenţiale.
(Apropo, cine n-a băgat de seamă că, dacă ai cumva viciul de a te întreba pe ce bază de merit istoric sau de altă natură devine cutare sau cutare monumentalizat şi glorificat prin decrete, eşti nimicit aproape de un acut sentiment de autocenzură. A umbla la onorurile pogorâte pe capul cuiva este ca şi cum i-ai număra banii din pungă, ruşine de i-ar fi celui care o face!.. Şi, de altfel, nimeni nu strânge de nas mai tare în faţa a fel de fel de obiceiuri pe care le consideră proaste (inclusiv la ceremoniile legate de naştere şi moarte) ca moldovenii, dar nimeni nu renunţă mai greu la ele...)

M-au impresionat, vorba vine, festivităţile recente când... mai că vreo jumătate din timpul concertelor oferite s-a cheltuit pentru înşiruirea penibilă a titlurilor onorifice ale celor care ne bucurau din scenă. Maeştri, Artişti ai Poporului, cavaleri ai... etc. Am mai citit, apoi, nişte liste prin decrete. M-am întrebat, la un moment dat, cum e să trăieşti „binecuvântarea" de a fi alături de I.I. Bodiul, de exemplu, sub povara de glorie a aceluiaşi ordin al Republicii? În această viaţă şi într-un viitor panteon? Pe urmă, m-a mişcat până la lacrimi acordarea recentă a titlului de „artist al poporului" unui seducător tânăr interpret de muzică uşoară din România. Minunat sub toate aspectele. Doar că cineva ca Tudor Gheorghe sau Sofia Vicoveanca, de exemplu, dacă tot s-a deschis lista artiştilor poporului şi pentru dreapta Prutului, ar trebui ajutaţi măcar să-l găsească pe tânărul cavaler pentru a-i cere un autograf...
Dar asta, oare, să fie problema - cine sunt adevăraţii merituoşi şi „cui să dăm"?

Mă întreb, de exemplu, şi poate chiar ne întrebăm împreună: chiar să aibă darul de a salva de uitare sau de nepăsarea publicului un titlu sau un ordin dat şi pus în traistă, subiectiv-selectiv, de o guvernare sau alta?
Cât de împovărat de prestigiu, câte carate trebuie să aibă un moldovenesc titlu onorific ca, pus la coada unui nume de familie al unei excepţionale şi venerabile personalităţi, să... poată înnobila şi mai mult acea personalitate?
În situaţia în care şi aşa Republica Moldova poate ajunge în curând ţara cu cele mai multe titluri onorifice şi distincţii pe cap de locuitor, ce vom face în continuare? Vom decreta pe cineva „dublu Artist al Poporului", triplu „Maestru Emerit" sau de nu ştiu câte ori cavaler al ordinului x, y, z? Şi cât se va menţine, oficial, acest mod vicios, sovietic, de a onora oamenii, inclusiv pe cei merituoşi? Să ne întrebăm măcar şi din motivul că, dacă părăsim spaţiul post-sovietic, titlul de scriitor, artist ... etc. etc. al poporului nu valorează mai mult decât cel de lăturaş la căruţă sau cumătrie...

Înţelegem că povestea cu distincţiile poate fi concepută şi ca un act reparatoriu... Sunt atâţia care au fost nedreptăţiţi prin nepăsare sau contraselecţie a autorităţilor. Dar dacă e aşa, de ce nu s-ar aplica acest act asupra a jumătate de populaţie - pentru sacrificiu şi meritul de a ne menţine ca neam cu tot ce avem mai scump (jumătate, convenţional vorbind, pentru că - vă mai amintiţi? - ceva vreme în urmă jumătate din moldoveni stăteau într-un fel sau altul la puşcărie, iar cealaltă o păzea pe prima să nu cumva să iasă şi să „polueze" societatea)?

P.S.: Îmi amintesc că în 2008, în urma uneia dintre mai multele modificări ale legii distincţiilor de către fosta guvernare, dnii Vitalie Dani şi Constantin Moscovici au devenit primii Artişti ai Poporului din Republica Moldova, după ce 16 ani nimeni nu a mai primit un asemenea titlu, deoarece nu mai era prevăzut de legislaţia post-sovietică. Atunci presa scria că cei doi au promis că nu vor scumpi, în consecinţă, tarifele la concerte şi nunţi. S-o fi ţinut oare de cuvânt? Şi ce are de gând Fuego?