Ce mai cerem Moldovei?

Alexandru Canţîr este un ziarist cu ştate vechi în presa din Basarabia, fiind fost şef al redacţiei BBC din Moldova.

El nu a cerut nimic Angliei... - este legenda la fotografia unui erou britanic al celui de-al Doilea Război Mondial, Henry Lamond. Faimosul veteran a murit anul trecut la vârsta de 94 de ani.

Într-un articol scris despre el, un vechi prieten de la Londra menţiona că, deşi trăia modest şi suferea de destule necazuri, inclusiv din cauza unor politici sociale tot mai austere, veteranului nici prin cap nu i-a trecut să se intereseze dacă există privilegii oferite de statul şi Patria pentru care a luptat cu sacrificiu unor oameni ca el. Şi chiar dacă ar fi aflat că există, cu siguranţă că, asemeni altora, ar fi refuzat să revendice ceva.

Am recitit articolul despre acest om acum cu prilejul controversei zgomotoase privind „statutul special pe care îl merită deputaţii de la 1990, acela de semnatari ai Declaraţiei de Independenţă şi de întemeietori ai statului". Sau, mai exact, despre unele privilegii solicitate acum. Fără a cădea în comparaţii ieftine între spiritul de demnitate britanic şi cel moldovenesc, de exemplu, ar fi de remarcat totuşi câte ceva. O fi adevărat că mitul fondator al statului trebuie corcolit. În aşa fel încât să fie asigurate respectul şi onoarea faţă de propria istorie şi faţă de personalităţile despre care generaţia tânără ar trebui să ştie că au manifestat curaj, stoicism şi sacrificiu.

Numai că această tânără generaţie are poate mai puţin ca oricând nevoie acum de falsă şi generalizată idolatrizare şi comercializare a unui eroism adevărat sau contrafăcut. O lecţie de moderaţie, modestie, de discernământ şi demnitate ar fi mult mai necesară acum, decât această competiţie cu invective pentru premii patriotice.

La urma urmei, două decenii în urmă nimeni n-a fost sfârtecat de şenile de tancuri şi nici nu a fost răpus de un hârleţ de speţnaz, cum s-a întâmplat pe alocuri... Şi numărul celora care au stat sub gloanţe la 1992 este imens mai mic, decât în lista celora care au profitat sub pretextul că ar fi stat. Am văzut pretinşi oşteni care nici n-au mirosit praful de puşcă, dar s-au priceput în a se scălda în glorii false aducătoare de profit...

Spun asta pentru că, pe măsură ce ne apropiem de solemnităţile celor două decenii ale Republicii Moldova, presimt ca cetăţean un nou val de automulţumire, autoelogiere şi autoamăgire care va trece peste tribune şi coloane de profitori. Şi cred că numai de asta nu are nevoie acum societatea în care trăim... N-o fi timpul deja să constatăm cu jenă că, în Republica Moldova, volumul de suferinţă şi sacrificiu pentru care se cer cu seninătate privilegii este în general ridicol de mic, iar volumul de nesimţire cu care se pretinde deseori răscumpărarea a te miri ce merit în faţa Patriei este ridicol de mare?

În acelaşi timp, există totuşi mulţi care nu şi-au contabilizat sacrificiile pentru a le măsura acum în funeralii cu sobor de preoţi plătiţi de stat, medici plătiţi de contribuabili, paşaport diplomatic etc. Numai că numeroşi dintre ei zac ori pe patul de suferinţe, ori în capcane de sărăcie, ori la doi metri adâncime în cimitire anonime...

De fapt, cei care n-au cerut nimic Moldovei sunt mai mulţi decât ne închipuim. Unii pentru că, pur şi simplu, i-au luat cu cinism cât au reuşit, alţii - pentru că nici prin cap nu le-a trecut că ar avea justificarea să-i ceară ceva...

În Moldova, volumul de suferinţă şi sacrificiu pentru care se cer cu seninătate privilegii este ridicol de mic.