Povestea scârbei
0
Săptămâna trecută, alegătorului, lăsat un pic să-şi mai tragă sufletul după un nou scrutin, i s-au oferit noi ocazii simbolice să vadă pe unde se mai află guvernarea şi opoziţia pe care le votează cu patimă.
Cândva, în Egiptul Antic, un oficial de atunci s-a autoproclamat prin acte „stăpânitor a tot ce există şi nu există“.
Cine urmăreşte acum scena politică de la Chişinău, poate constata că, din punctul de vedere al orgoliilor politice, un mileniu-două, acolo, nu înseamnă mare lucru. De exemplu, că rânza uşor mumificată deja a respectivului demnitar egiptean nu diferă prea mult de cea freş a dregătorului moldovean în general.
Ar fi de-a dreptul comic, dacă n-ar fi altfel, să urmăreşti cum, odată pe malurile Nilului, iar acum pe cele ale Bâcului, se dau lupte aprige, cu faraonică încrâncenare, pentru controlul a tot ce există (prost aşezat), dar mai ales pentru ce nu există…
Cine nu ştie ce există să iasă afară şi să mai arunce o privire spre peisajul patriei. Privirea unui gastarbeiter moldovean occidentalizat este de preferat, pentru că ar putea fi mai ageră … Cine nu ştie ce nu există – măcar să citească sau să reasculte asigurările politicienilor că există, dar să înţeleagă invers…
Săptămâna trecută, alegătorului, lăsat un pic să-şi mai tragă sufletul după un nou scrutin, i s-au oferit noi ocazii simbolice să vadă pe unde se mai află guvernarea şi opoziţia pe care le votează cu patimă.
O parte a guvernării s-a bulucit simbolic pe un covor roşu, în faţa unei uşi închise. Uşa ducea spre, inclusiv, nişte reforme care nu mai suferă amânarea şi care există deocamdată doar într-o „poveste de succes“. Nu şi în învăţământ, nu şi în calorifere, nu şi în poliţie, nu şi în drumuri şi biletele pentru avion, nu şi în convorbiri telefonice sau justiţie…
Personajele locale ale poveştii văd însă în mod diferit modul în care s-ar face aceste reforme. Şi par a fi gata să lupte între ele până în momentul când fiecare va ajunge să stăpânească partea sa de ruine care vor mai rămâne din aceste reforme. Dar şi din visul european…
Până la urmă, uşa s-a deschis, iar cetăţenii au constatat cu… uşurare că membrilor alianţei nu le-a rămas decât sentimentul de „scârbă“ cu care trebuie să treacă împreună prin aceeaşi uşă şi să menţină solidar, prin respiraţie artificială, personajele „bune“ din „povestea de succes“. O singură consolare: acum încă se mai poate intra, fie şi pe „uşa scârbei“. Mai rău va fi când se va ieşi, fără întoarcere pe ea…
De cealaltă parte, opoziţia a încercat să discute „în sânul familiei“ despre calea pe care ar trebui să o urmeze pentru a se menţine cu cele mai mici pierderi acolo unde s-a pomenit: să-şi bastardizeze partidul sau, cu un sentiment de scârbă tot mai acut faţă de guvernare, să-l radicalizeze şi mai mult?..
Între timp, şi de o parte şi de alta, alegătorii sunt chemaţi, ca nişte supuşi antici altădată, să construiască şi să admire nişte piramide ale iluziilor…
Se încarcă comentariile...
