EDITORIAL Identitatea basarabenilor, perpetuată la nivelul tradiţiilor

Igor Caşu

Am fost săptămâna trecută la o şcoală de vară în apropierea Chişinăului, într-o staţiune care găzduieşte asemenea evenimente de ani de zile, nu departe de un loc în care la sfârşit de săptămână se fac nunţi. A devenit o tradiţie de ani de zile să venim aici şi chiar dacă unii dintre participanţii la şcoala de vară au avut iniţial un anumit discomfort, treptat s-au obişnuit.

Mai mult, cu timpul a devenit chiar o şansă în plus pentru străini de a cunoaşte mentalitatea locală. Cei care vin de peste hotare, fie studenţi sau profesori, au astfel posibilitatea să cunoască mai bine şi tradiţiile noastre naţionale. Cei care vin din spaţiul postsovietic sunt fascinaţi de maniera în care au loc nunţile la noi. Şi nu înţeleg cum într-o ţară atât de săracă, statistic vorbind, pot fi organizate atâtea nunţi îmbelşugate, cu oameni plini de voie bună. Mai miraţi sunt cei din Occident, care au imaginea lor stereotipică despre „Est", „fostul lagăr communist", în care de veacuri a fost „doar mizerie", „înapoiere economic", şi „orientalism" de tot soiul.

O altă impresie îşi fac românii din România, care, deşi sunt de-ai noştri şi aproape, spiritualiceşte şi geograficeşte vorbind, alternează de la fascinaţie - atunci când aud melodii româneşti - la un fel de disperare existenţială când constată câte melodii ruseşti urmează. Dar se liniştesc când aud melodii occidentale mai vechi sau de ultimă oră: îşi zic, probabil: „Basarabenii ăştia nu sunt atât de «înapoiaţi», totuşi, dacă admiră, ca şi noi, românii din România, realizările Vestului!". Nu este şi cazul unui profesor stimat şi drag din România care admiră sincer ceea ce vede şi aude la aceste nunţi. Observă de departe, aidoma unui intelectual sadea, dar nu pregetă să se apropie nemijlocit şi de participanţii la festivitate sau de muzicanţi pentru a vorbi, a-i întreba de una şi de alta.

Îl întreb ulterior ce şi cum, după ce a avut ocazia să întâlnească şi să vorbească cu nuntaşi de la diferite nunţi, din clasa de mijloc sau din cei mai necăjiţi. Dar asta e relativ, nu poţi să-ţi dai seama deodată cine e din clasa de mijloc şi cine nu. La nuntă cam toţi sunt la fel, că' moldoveanul la asemenea ocazii se îmbracă bine şi încearcă să dea de înţeles că e mai prosper ca de obicei. Bine, zice domnul profesor din România care a făcut multe pentru faima culturii româneşti în lume, la voi folclorul e mai curat românesc decât la noi acolo, în România! Îmi place ce aud, dar schiţez o grimasă uşor dubitativă: chiar aşa să fie? Păi am fost la destule nunţi în România în ultimii douăzeci de ani şi ştiu ce spun, replică domnul profesor. La ce vă referiţi, întreb eu, deşi cam ştiam despre ce e vorba. În România ne-au invadat manelele, continuă oaspetele nostru.

Dacă este adevărat că în Basarabia tradiţiile s-au păstrat - nu mai rău decât în România, aş adăuga, mai ales raportate la cele din Ardeal şi Maramureş - cum s-a întâmplat acest lucru? Este adevărat că în anii imediat postbelici regimul comunist sovietic de ocupaţie a persecutat tot ce era naţional românesc în fosta RSS Moldovenească. La fel de adevărat este că în deceniile următoare, în speţă în anii 1960-1970, folclorul, muzica populară românească - numită doar „moldovenească" - renaşte. Apar sau renasc o serie de ansambluri de muzică popular, printre care faimoşii Lăutarii. Apar şi staruri, ca Nicolae Sulac şi alţii. Politica regimului sovietic era de a arăta că respectă tradiţiile naţionale, dacă acestea nu sunt prea prezente în spaţiul public şi se perpetuează mai mult ca nişte chestii exotice. Era şi un fel de a sugera că moldovenii sunt stăpâni la ei acasă, în condiţiile în care posturile-cheie în politică şi economie erau deţinute în realitate de neromâni sau de moldoveni rusificaţi. Dar serbările tradiţionale, cum sunt nunţile şi alte petreceri, au permis astfel păstrarea muzicii populare româneşti şi cu ele s-au transmis sentimentul şi convingerea că de o parte şi de alta a Prutului locuieşte unul şi acelaşi popor.