EDITORIAL Infinita la comedia!

Alexandru Canţîr este un ziarist cu ştate vechi în presa din Basarabia, fiind fost şef al redacţiei BBC din Moldova.

„Societatea civilă trebuie să iasă în stradă şi să ceară ca AIE să plece, dacă..." Dacă unii dintre cei mai lucizi observatori ai societăţii au ajuns să spună aşa ceva, apoi situaţia cu tânăra democraţie moldovenească a devenit într-adevăr periculos de traumatizantă.

Şi problema nu mai ţine de alegerea acestui proverbial „şef al statului", preşedintele-fantomă, un fel de „moldovean zburător"... Problema ţine deja de şansa şi capacitatea societăţii moldoveneşti de a-şi trata bubele şi tot felul de neputinţe înnăscute... De a nu mai sta în faţa unui prag pe care nu-l mai poate trece de atâta vreme... Şi acum mai este o brumă de posibilitate de a trece, măcar şi pe brânci, de acest prag. Pentru că, aşa cum stau lucrurile, ajungi să crezi că democraţia în Republica Moldova s-a născut prematur. Unii ar dori să-i smulgă tubul cu oxigen din gură, alţii - să-l înfunde cât mai adânc, ca să nu mai poată fi scos niciodată, decât prin exhumare.

Dacă eşti blestemat cu calitatea de a gândi un pic, nu ai cum să nu simţi un disconfort dureros când vezi că societatea asta parcă a fost condamnată să nu aibă, decât din întâmplare şi în pofida a tot şi toate, bucuria lucrului bine făcut, a consecvenţei, a seriozităţii, onestităţii şi responsabilităţii... Acum când scriu aceste rânduri, de dincolo de geam aud scandări vibrând în aerul geros: cel mai mult se desluşeşte sloganul „Jos!". Îmi aduc aminte că primul cuvânt pe care l-am auzit rostit de fiică mea, născută în 1988 şi care trebuia să înceapă a vorbi, a fost „Jos!", ci nu mama sau tata. Pentru că aşa se auzea non-stop, de la balconul casei mele, strigându-se din piaţa Lenin, ulterior Piaţa Marii Adunări Naţionale.

De la părinţii mei şi până la fiica mea au fost în guvernare peste aceste locuri comunişti stalinişti şi leninişti, democraţi de perestroika, neo-comunişti şi democraţi noncomunişti liberali cu aproximaţie... Ce s-a schimbat fundamental în societatea moldovenească, de vreme ce suntem unde suntem, într-un fel de comedie politică cu urmări triste care nu se mai termină? S-au perindat guvernări, li s-au cântat osanale, au fost poftite, mai mult sau mai puţin politicos, „jos", dar cine a rămas jos, cu adevărat? Sigur că oricine se regăseşte în ceea ce se cheamă societate civilă trebuie să pună acum, prin opţiune, piciorul în prag. Mă întreb acum, însă, dacă societatea civilă mai poate fi auzită, de jos, din stradă? Oare nu cumva şi noua clasă politică este produsul unei contraselecţii din perioada sovietică şi bolnav post-sovietică? Nu cumva am tot creditat un fel de boierime de talcioc politic? Nu cumva „noii" politicieni văd guvernarea doar ca un hobby sau îi tolerează pe frustraţii cu bani care şi-au cumpărat un hobby?

Şi nu cumva - aşa cum par să se creadă acum: nave-amiral ale recâştigării libertăţii şi ale gândirii democratice moldoveneşti - vor rămâne surzi la spusele oricăror critici pe care au ajuns să-i considere drept nişte amărâţi voyeuriştii faţă de ce fac? Vor înţelege oare şi vom rosti triumfători, din nou, „finita la comedia!"? Dar dacă, pe naiba, va mai continua? Că până acum schimbarea guvernărilor nu pare să fi făcut decât, prin exemple demne de dispreţ, să înglodeze populaţia în relele învechite de care nu s-a mai putut lepăda.