Poveşti cu lei, vampiri şi limuzine...

Alexandru Canţîr este un ziarist cu ştate vechi în presa din Basarabia, fiind fost şef al redacţiei BBC din Moldova.

Revenire ocazională la ţară... Automobilul făcea cu graţie mişcări de lambada printre gropile unui drum tocmai bun pentru a-ţi curma viaţa, dacă apeşi mai avan pe accelerator.

Între localităţi, de altfel, mai este cum mai este. Dar dacă ajungi în sat şi ai maşină mică, intri pe drum într-o groapă lângă cumătru Vasile şi ieşi din ea deja lângă casa lelei Catrina. Pe uliţele centrale ale fiecărui sat mai poţi vedea, dacă ai sensibilitate arheologică, câte ceva asfalt rămas din ultimele cincinale sovietice. Pe hudiţe, însă, dacă dai colbul de august la o parte, se zice că ai o şansă să găseşti cu mândrie naţională urme de potcoave ale cailor lui Ştefan cel Mare şi ai oştenilor lui.

Cine mă vede în poziţia arogantă de a fi bodogănit ca un orăşean snob cu tot dichisul despre realităţile săteşti de acum, se înşeală. Sunt de acolo şi ştiu că acolo nu se reduce totul doar la colb, mizerie şi, deseori, uriaş nărav kolhoznik şi post-kolhoznik de a respinge orice bună aşezare a lucrurilor.

Dar mă surprind mereu gândindu-mă că pe aceste hudiţe nu s-a schimbat nimic de pe vremurile când, acum aproape cinci decenii, făceam împreună cu de-alde mine, copii, ulcele din colb. Bulea, Zuţa, Pablo Neruda sau Rosapincea, cum îi porecleam, făceau nişte moviliţe din ţărâna fină şi fierbinte, altcineva urina pe ele şi ieşeau un fel de cratere mici, asemănătoare cu ulcelele sau bolurile. Joacă, na, echivalentul celor de computer acum...

Este august, sunt satele Republicii mele Moldova ajunsă la 20 de ani, am peste 50 şi am un acut sentiment de deja vu. De la sat la sat, văd pe hudiţe prăfuite aceeaşi droaie de copii jucându-se în acelaşi colb. Ca şi multe altele, parcă încremenite în peisaj...

Ba poate s-a schimbat ceva...De-abia intrăm spre centrul unui sat că şi vedem la celălalt capăt al drumului, printre clăbuci de praf, cum ne merge în întâmpinare o limuzină de nuntă. Apariţia ei, orbitor de albă şi lungă cât o casă văruită ambulantă, este mistuitor de surprinzătoare pentru mine. De parcă aş avea în faţă o imagine cu „Titanic" planând peste hopuri. Unul dintre însoţitorii mei, însă, îmi spune că e deja ceva banal: „Cum, adică, nuntă fără limuzină?! Să râdă mahalaua?".

Între timp, atât cât mergem cu 20 km la oră, ne ajunge din urmă, o căruţă cu un puşti vizitiu...Are ambiţia să ne depăşească automobilul şi biciuieşte rău de tot o mârţoagă... Calul, dacă scoşi sufletul din el, abia de-i mai rămâne ceva în afară de piele şi oase.

În copilărie locuiam lângă un grajd. Erau zeci de cai acolo legaţi la căruţele pline cu lucernă. Cea mai mare cruzime faţă de animale pe care ne-o permiteam, puşti inconştienţi şi huligani fiind, era să slobozim armăsarii, iar iepele - nu. Spre disperarea grăjdarului Gavril care venea apoi val-vârtej şi ne ameninţa cu o biciuşcă, zâmbind... Acum bietul grăjdar, fie-i ţărâna uşoară, ar fi înnebunit, văzând cum sunt chinuiţi caii...

Ca să nu pară drumul lung cum este, mai ascult fel de fel de poveşti ale însoţitorilor mei. „Uite aici e un cimitir. Înainte avea un clopot la intrare. L-au furat. Oamenii au găsit un balon de oxigen, l-au tăiat la mijloc şi l-au pus în loc de clopot. Ce-o fi făcut hoţii cu clopotul? L-o fi pus în casa mare?". „Da uite aici - mi se mai spune după un timp - e casa unor gospodari. S-o petrecut săracii. Şi-o rămas casa nelocuită. Şi avea gospodarul nişte lei - doi, sculptură, pe flancuri - la poartă. Aşa era plăcerea omului. I-a furat cineva. Ce să faci cu nişte lei de beton?" .

Şi tot aşa. E loc de zâmbet? E loc de tristeţe?

Pe parcurs intrăm în zona de codru. Observ mai mulţi mesteceni, a căror albeaţă concurează doar poate cu cea a limuzinei văzute. Stau desfrunziţi, costelivi, uscaţi, încremeniţi printre rudele lor - fagi şi stejari. Ce-o fi cu ei? De ce-o fi murit de tineri? Din cauza unui fel de vampiri, mi se sugerează. Vin băieţii din sat, bagă nişte seringi în ei pentru a le scoate sucul. Peste noapte se umple, pic cu pic, un borcan. Şi-o fi cum o fi,dar, după ce fac plinul, băieţii nu-şi mai bat capul să bandajeze rana, cum se cuvine. Şi, mi se spune, copacul moare încet, vlăguit...

Voi reveni în sfârşit la casa mea de oraş, voi deschide televizorul şi voi urmări un pic gâlceava politicienilor. Mă voi întreba dacă îşi amintesc, între campanii electorale, cum arată la faţă Moldova de la sate. Pentru mine azi, după acest drum, ea-mi aminteşte de un mesteacăn muribund. Mai butonez un pic în speranţa că poate mai aud pe cineva cu poveşti adevărate de la sat. Văd doar fiinţe îmbrăcate în costume naţionale cântând sau vorbind despre un sat care nu mai există. Iar în pauza de publicitate, aflu cât costă o oră de chirie, dacă vreau limuzină de nuntă.