Pentru istoria românilor, într-un nou format

Anunţul făcut săptămâna trecută de ministrul Educaţiei, Mihail Şleahtiţchi, despre introducerea unui singur obiect la istorie a suscitat discuţii aprinse şi extrem de politizate.

Cele mai dure critici au fost exprimate de PL, de unele ziare şi organizaţii, care s-au grăbit să pună la zid iniţiativa sus-numită în termeni apocaliptici. Este vorba de anumite organizaţii şi persoane care au merite incontestabile în mişcarea de eliberare naţională de la sfârşitul anilor 1980-începutul anilor 1990. Pe majoritatea dintre aceştia îi cunosc personal şi îi respect.

Totodată, trebuie să-mi exprim dezacordul faţă de poziţia pe care o susţin ei în această chestiune. Exprim opinia mea ca istoric, autor de manuale, cu o experienţă de predare de peste zece ani la Universitatea de Stat din Moldova şi Universitatea Pedagogică „Ion Creangă", precum şi în Statele Unite, specializat în istoria contemporană a românilor, cu o teză de doctorat susţinută la Iaşi în 2000 pe tema „politicii naţionale" în RSSM şi publicaţii în România, Germania, Franţa, Marea Britanie, Polonia şi Rusia.

Argumentul principal al celor care nu acceptă introducerea unui obiect numit „Istorie" în locul celor două, de istorie universală şi istoria românilor, este că astfel se interzice istoria românilor pentru care ne-am luptat atâta şi iată, acum, „ai noştri" fac ceea ce nu au putut să implementeze neocomuniştii în perioada anilor 1990 (agrarienii) şi după 2001 (PCRM). Se mai spune că nu putem renunţa la ceea ce am apărat prin numeroase manifestaţii stradale de amploare. România să facă cum vrea - acolo ca şi în celelalte state ale UE există o singură disciplină, istoria -, dar la noi e altfel...

Cred că o parte bună a istoricilor noştri, apropiaţi PL, judecă în termeni foarte politizaţi chestiunea respectivă. Întrevăd aici refuzul de sincronizare cu procese care se petrec în UE şi România şi atunci mă întreb: unde vrem, de fapt, să ne integrăm? Să ne amintim de tăcerea cu care a fost primit raportul Comisiei Wiesel, din 2004, şi raportul Comisiei Tismăneanu, din 2006, şi de introducerea manualelor unificate de „istorie" în partea dreaptă a Prutului. Amintesc şi de criticile dure faţă de specialiştii occidentali care au scris despre noi, printre care americanul Charles King de la Universitatea Georgetown, Washington, D.C., etichetat pe nedrept ca „moldovenist", deoarece a inclus în denumirea cărţii sale cuvântul „moldovenii". Nu contează că în introducere el spune că majoritatea moldovenilor „se consideră ceva mai mult decât simpli români", dat fiind experienţa lor ţaristă şi sovietică.

Paradigmă dominantă la istoricii moldoveni e „nimeni nu poate să ne înţeleagă": nici americanii, nici românii din România, nici guvernul „nostru", nimeni. Suntem singuri, neînţeleşi şi protestăm împotriva oricărui guvern, „al nostru" sau „al lor". Întrevăd aici o reminiscenţă a spiritului frontist care ştim bine unde ne-a adus împreună cu liderul său de „neînlocuit".

Or, în această discuţie, cred că se uită un aspect esenţial: istoria românilor - împreună cu istoria universală, sub coperţile unui manual numit „istorie" - se va preda atâta timp cât puterea la Chişinău va fi în mâinile partidelor pro-româneşti şi pro-europene. Iar în acest sens Guvernul Filat este mai degrabă un aliat, decât un „duşman".