Mojicia noastră suverană

Alexandru Canţîr este un ziarist cu ştate vechi în presa din Basarabia, fiind fost şef al redacţiei BBC din Moldova.

O voce de domnişoară m-a trezit în una dintre dimineţile trecute. „Alo?". Vocea era - cum preferă să spună un amic - dezumanizată de menirea de a vorbi în numele unei companii. Am simţit pentru o clipă că am vechea tresărire sovietică la întrebările despre nume, prenume, adresă, eventual rude peste hotare etc.: m-am gândit, fără să vreau, cu senzaţia de fluturi în stomac: „ce-am mai făcut?"

„Vă preîntâmpin că trebuie să veniţi şi să semnaţi contractul pentru livrarea..." „Da, de ce adică mă preîntâmpinaţi... Sună de parcă m-aţi avertiza că am de ispăşit o pedeapsă... Şi chiar de-aş avea..." „Fiecare aude ce vrea...", - mi-a retezat-o, înăcrită, vocea de la telefon...

N-am mai apucat să spun că aş fi devenit un client fericit pentru furnizorul monopolist de servicii dacă, de exemplu, cu scuzele de rigoare pentru deranj, mi s-ar fi spus simplu: „Vă rugăm respectuos să treceţi, când aveţi posibilitatea, pe la noi pentru a rezolva aşa şi pe dincolo..." Aşa însă am închis telefonul cu sentimentul de care am tot crezut ani în şir, ca cetăţean comun, că voi scăpa odată cu primenirea societăţii. Cel al neputinţei în faţa nesimţirii şi dispreţului...

Ştiţi sentimentul acela, din perioada sovietică, când cineva - şi era oriunde posibil - pur şi simplu hămăia la tine. Când îţi dădeai seama că nu poţi face nimic în faţa celuia care-ţi spunea sau îţi arăta că eşti un zero, un nimeni, un râs, nevrednic de pic de respect sau drept... Când aveai senzaţia că un fel de furie neputincioasă parcă îţi va exploda în piept...

Domnişoara, despre care nici măcar nu ştiu dacă a prins ceva din vremea socialismului sovietic, n-a hămăit la mine. Dar atitudinea pe care a afişat-o m-a făcut să cred că dispreţul faţă de om, lipsa totală de respect faţă de persoană în sine, până şi la nivelul comunicării cotidiene, intratul cu cizmele în spaţiul tău personal, suveran etc. au devenit sovietic ereditare. Este o inconştientă atitudine, în general, de temnicer faţă de restul care sunt deţinuţi...

Câţi dintre noi nu au avut măcar de câteva ori pe an sentimentul de umilinţă provocat cu grosolănie?

Tipic, în trecut, când jumătate din populaţie era în puşcării, iar cealaltă - asigura paza. Din când în când mai şi schimbându-se cu rolurile...
Şi această atitudine, acest dispreţ sau, de la caz la caz, nesimţire cu care este tratat omul revine ca un tic când nici nu te aştepţi, indiferent de faptul că realitatea este din ce în ce mai primenită de capitalism.

Câţi dintre noi nu au avut măcar de câteva ori pe an sentimentul de umilinţă provocat cu grosolănie, mai mult sau mai puţin afişată, de cineva aflat dincolo de o tejghea, de o uniformă poliţienească, de un halat alb, de un frac de politician, de nişte mape de funcţionar, de un birou bancar, de o cameră tv etc. etc.? Aşa se face că Republica Moldova rămâne în continuare o ţară în care o parte din cetăţeni simte mereu că are nevoie de o condică de reclamaţii, iar o alta nu dă doi bani pe ce simt primii şi scuipă savuros pe orice condică.

Îmi amintesc că, odată, aflându-mă la Chicago, un prieten localnic dornic să fie ospitalier şi să mă facă să mă simt cool, mi-a propus să mergem la un restaurant unde ospătarii te tratau obraznic (pentru scopuri de distracţie şi marketing) cu bădărănie, mojicie demne de cea mai autentică prăvălie similară sovietică... Şi afacerea, apropo, mergea strună... Am refuzat, însă... Pentru că, e adevărat, nu s-a inventat încă motivul ce mi-ar compromite pofta de mâncare... Dar asta era prea de tot...