Bucuraţi-vă, prieteni ...
0
Aud că s-au mai certat nişte prieteni. Un lucru obişnuit, în fond, mai ales în vremurile când politicul sau orice altă „zăbavă", în care domină interesele, confiscă oamenii ca niciodată....
Certaţii sunt şi prietenii mei sau - hai să nuanţez - şi amicii mei, aşa că va trebui să am grijă ca nu cumva să ne vedem toţi delaolaltă, ca pe vremurile inocente şi bune, ci separat. Mai mult, va trebui să evit sau să descurajez cu tact sau şiretenie invectivele pe care unul le va spune despre celălalt sau viceversa. Mai ales că patima cu care îşi vor turna lături în cap reciproc este comparabilă doar cu intensitatea iubirii camaradereşti pe care o afişau unul faţă de altul pe vremuri, când erau prieteni la cataramă.
Nu (mai) vreau să fiu confidentul celora care au la un moment dat slăbiciunea de a desfiinţa pe cineva care i-a fost prieten 10-20-30 de ani... În loc, poate, să renunţe pur şi simplu în tăcere, cu demnitate şi amărăciune la cineva...
De cele mai multe ori, certaţii încetează lent să-mi mai fie prieteni sau încetez să-i simt ca prieteni, deşi nici nu am ajuns să ne certăm. Ceva se strică, însă, când îi vezi dizolvaţi de ura între ei ...
Ştiam sau credeam că prietenii mei se pot ridica cu nobleţe şi calm de-asupra unor neînţelegeri, gâlcevi, contradicţii trecătoare şi că nu sunt capabili să-şi pună poalele în cap când o fi trecut pisica neagră printre ei... Credeam că, dacă a fost să fie, prieteniile se pot desface şi fără a scuipa în direcţia incalificabilei prostii de a fi fost prieten cu cineva o parte mai lungă sau mai scurtă din viaţă. Constat cu tristeţe că nu este aşa...Şi cât de uşor se cade în ură!.. Cât de uşor şi fără probleme poţi învenina vorbele pe care le spui la adresa cuiva cu care ai împărtăşit şi bune şi rele altădată! Cât de mult se pot îngusta ochii din cauza dispreţului şi ranchiunei!
S-ar putea spune că povestea asta cu legatul sau, mai ales, dezlegatul tivit cu ură al prieteniilor ţine doar de strictul personal al fiecăruia. O fi. Numai că scena politicului, cea a dregătoriilor devine un fel de arenă în care defectele, slăbiciunile, tot felul de metehne omeneşti care, între altele, distrug şi aruncă în vrajbă prieteniile din viaţa personală, se amplifică şi devin toxice pentru ecologia societăţii.
Pe câţi dintre cei ajunşi în dregătorii, captivi ai unor defecte personale, i-aţi văzut făcând faţă metehnelor sau ridicându-se deasupra lor? Şi pe câţi nu i-aţi văzut folosind aceste defecte ca ghioagă cu care să dea, fără pic de reţinere, în capul adversarului, de obicei fostul prieten? De parcă ar fi o competiţie pentru instituţionalizarea a tot ce e ură, silă, oroare, duşmănie, vrajba, pică, răutate...
Aşa încât ajungi să constaţi că nu mai există, într-adevăr, prietenie, ci doar armistiţii. Că poate ar trebui scrisă, pe lângă altele, cu cumpătare, discernământ, bun simţ şi exigenţă, o istorie a ticăloşirii, a meschinăriei, a năravurilor proaste pe care nu le putem încă depăşi... Sau, poate, un recensământ al duşmăniilor. Sau al trădărilor: mici, mai mari, de consum curent, de-o singură dată sau de utilizare multiplă...
Se spune deseori, ca justificare, că „mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevărul".Şi e bine, doar că adevărul în societatea moldovenească este de cele mai multe ori corupt, ori infectat politic, ori prost înţeles... Şi-atunci ce facem, prieteni? Ne bucurăm doar de ce-a fost? Sau spunem ca şi Coco Chanel, „Dragii mei prieteni, nu există prieteni!".
Se încarcă comentariile...
