Dacian Cioloş, interviul integral pentru Adevărul Europa: „România îngrijorează Comisia Europeană”

Comisarul Dacian Cioloş afirmă că gradul scăzut de absorbţie a fondurilor europene în România ar putea determina reducerea acestui tip de finanţare în întreaga Uniune. România nu are o viziune asupra dezvoltării agriculturii şi a mediului rural. O strategie naţională în acest sens este necesară. Acceasrea fondurilor europene este afectată de birocraţia internă şi de corupţie. Beneficiarii sunt sufocaţi de hârtii şi asalta

Ovidiu Nahoi: România stă rău la capitolul absorbţie fondurilor europene. Dar, dacă în privinţa politicii de coeziune, stă foarte rău - undeva în jur de 3% plăţi efective - în privinţa dezvoltării rurale se spune ca ar sta mai bine, cu circa 25%. Dumneavoastră, în calitate de Comisar European pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală, sunteţi mulţumit de situaţia României la acest din urmă capitol?

Dacian Cioloş: În comparaţie cu gradul de utilizare a fondurilor structurale, România stă mai bine în privinţa absorbţiei banilor pentru dezvoltare rurală. Însă şi aici este încă mult de lucru pe partea de finalizare a proiectelor şi de plăţi. Sunt întârzieri mari la implementarea programului LEADER - care susţine parteneriate de tip public-privat pentru dezvoltare locală - şi la crearea Reţelei de Dezvoltare Rurală.

Dacă ne uităm la cifre, este loc de mai bine. Media europeană a ratei de absorbţie pentru programul de dezvoltare rurală 2007-2013 se situează undeva la 40%.

O.N.: De ce România nu reuşeşte mai mult în direcţia dezvoltării rurale: din cauza calităţii proiectelor, a birocraţiei sau din alte cauze?

D.C. Dincolo de calitatea proiectelor şi de dificultăţile beneficiarilor în a accesa partea de finanţare privată pe care trebuie să o asigure, cred că întârzierile sunt cauzate - ca şi în cazul fondurilor structurale - de complexitatea proiectelor şi de procedurile încă greoaie de selectare şi de aprobare a acestora.

Complexitatea procedurilor creează nu doar întârzieri în executarea proiectelor selectate, dar descurajează şi mulţi potenţiali beneficiari.

Pe de altă parte, este nevoie de o strategie pentru agricultură şi mediul rural pentru ca România să-şi poată utiliza în întregime potenţialul şi să poată folosi eficient fondurile europene nu doar cantitativ ci şi calitativ. Aici nu mă refer la strategia elaborată de ministerul agriculturii pentru a putea folosi fondurile de dezvoltare rurală ci la o strategie asumată politic la nivelul conducerii României şi care să reflecte preocupările României şi nu neapărat cererile Comisiei Europene.

Lipsa unei viziuni clare la nivel naţional privind dezvoltarea agriculturii şi a spaţiului rural, se traduce de multe ori în incoerenţă şi lipsa priorităţilor pentru finanţarea unor proiecte care să răspundă problemelor reale din teren. De exemplu, în absenţa unei astfel de strategii, riscăm să ajungem în situaţii în care finanţăm unităţi de procesare în industria alimentară care, în scurt timp, intră în impas pentru că în zona respectivă lipseşte materia primă.

O.N.: Aţi fost sesizat în legătura cu anumite nereguli în gestionarea fondurilor?

D.C. Da, primesc multe sesizări, nu atât legate de nereguli în gestionarea fondurilor, cât mai ales legate de comportamentul unor funcţionari de la Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi de modul cum aceştia aplică procedurile de selecţie şi contractare elaborate la nivel naţional. Am primit plângeri legate de schimbarea condiţiilor de eligibilitate după publicarea cererii de proiecte...într-un caz, chiar după ce un proiect a fost anunţat câştigător. Aflu despre întrebări, despre solicitări de clarificări la oficiile judeţene APDRP rămase fără răspuns, despre comportamentul unor funcţionari care îi descurajează pe beneficiari sa depună proiecte dacă nu lucrează cu anumite firme de consultanţă, despre schimbarea punctajelor de evaluare.

Altora li se cere - mai mult sau mai puţin explicit - să contribuie financiar pentru ca prelucrarea administrativă a proiectelor să nu fie prea lungă. Nu spun că acesta ar fi comportamentul general al funcţionarilor de la APDRP, dar nu ar trebui tolerat nici măcar un singur caz de acest gen. Există comportamente departe de ceea ce înseamnă profesionalism, unele chiar la limita corupţiei. Sunt lucruri care mă îngrijorează, atât în calitate de comisar european, cat şi în calitate de român.

„Riscăm să pierdem o mare oportunitate, cu efecte pe termen lung"

O.N.: Să vorbim acum despre problemele generale ale absorbţiei fondurilor europene. Este sau devine România un caz special din cauza ratei scăzute de absorbţie? Care ar fi riscurile pentru România în cazul menţinerii unei rate scăzute?

D.C.: Dacă luăm în considerare numai plăţile efectuate până la această dată, România are cea mai scăzută rată de absorbţie a fondurilor structurale din Uniunea Europeană. E adevărat că am intrat de curând în Uniunea Europeană. Dacă ne uităm însă la vecinii noştri, după al treilea an de la aderare, Cehia, Polonia şi Ungaria aveau o rată de absorbţie netă de aproximativ 20%. Noi suntem încă la 3-4%. România riscă să devină un contributor net la bugetul Uniunii Europene şi asta nu din cauza altora, ci pentru că nu este în măsură să ia ce i se oferă.

Într-o perioadă economică dificilă, riscăm să pierdem o oportunitate, cu efecte pe termen lung. România ar putea folosi aceste fonduri nerambursabile pentru dezvoltarea infrastructurii, pentru educaţie, pentru îmbunătăţirea serviciilor sociale.

România este un stat membru mediu-mare, cu o alocare financiară importantă. Dincolo de ceea ce riscă să piardă economia şi infrastructura României, gradul scăzut de absorbţie îngrijorează şi Comisia Europeană. Aceasta încearcă să convingă statele membre - mai ales pe cele contribuitoare net la bugetul UE - că fondurile structurale trebuie să rămână o prioritate a bugetului comunitar după 2013. Există o valoare adăugată a investiţiilor comunitare în relansarea economiilor europene după criză. Gradul redus de utilizare a acestor fonduri ar putea fi însă un argument în favoarea celor care doresc să reducă acest tip de cheltuieli comunitare.

O.N.: Ce poate face Comisia pentru îmbunătăţirea situaţiei? Credeţi că numai asistenţa tehnică este suficientă? Se poate mai mult?

D.C.: Fondurile sunt implementate într-un sistem de gestiune împărţită cu statul membru. Rolul Comisiei este să se asigure că obiectivele stabilite de statele membre corespund cu cele decise la nivel european şi că implementarea fondurilor respectă principiile stabilite în cadrul legislaţiei europene.

Este însă responsabilitatea statului membru - pentru că acesta îşi cunoaşte cel mai bine problemele şi interesele, să îşi stabilească obiectivele şi să folosească fondurile europene într-un mod cât mai optim.

Experţii Comisiei au fost şi sunt deschişi să sprijine statele membre - evident în limita permisă de legislaţia europeană - şi sunt în dialog continuu cu autorităţile naţionale pe acest subiect. De exemplu, autorităţile de management din statele membre se întâlnesc anual cu Comisia pentru a evalua situaţia implementării fondurilor. În urma acestor evaluări, Comisia face recomandări. Succesul unor astfel de întâlniri depinde însă mult de dialogul existent în cadrul statelor membre între autorităţile de management, organismele intermediare şi structurile de coordonare. Dincolo de disponibilitatea Comisiei, România este cea care trebuie să ştie sa valorifice aceasta deschidere şi să-şi urmărească interesele. România a luat recent măsuri de întărire a funcţiei de coordonare a gestiunii fondurilor structurale la nivelul primului ministru, cu autoritatea de coordonare trecută în subordinea acestuia. Este un pas în direcţia cea bună, fiind nevoie de soluţii administrative orizontale pentru toate instituţiile implicate în gestionarea fondurilor, şi de susţinere politică la nivel înalt pentru punerea lor în practică.

Asistenţa tehnică ar oferi deja o serie de opţiuni. Dar rata de absorbţie scăzută este valabilă inclusiv pentru banii alocaţi acestui tip de sprijin. România nu foloseşte încă banii pe care îi are la dispoziţie pentru a aduce expertiza, specialiştii de care are nevoie pentru implementarea programelor.

O.N.: Care este răspunderea României şi ce pot face autorităţile centrale şi locale din România?

Aş zice mai întâi că ne-ar prinde bine o schimbare a atitudinii faţă de beneficiari, şi nu doar una de faţada sau de formă. Sigur, e nevoie de rigoare, e vorba de bani publici, dar beneficiarii au nevoie şi de sprijin şi de o atitudine real constructivă din partea funcţionarilor publici care se ocupă de gestiunea fondurilor. Au nevoie de claritate, de proceduri simple, fără documentaţie inutilă. De altfel, este în interesul tuturor, autorităţi publice şi beneficiari - cu cât o documentaţie este mai clară, cu atât e mai puţin loc de greşeli.

Există soluţii mai simple pe care alte state membre reuşesc să le aplice, pornind de la exemple de proiecte de succes prezentate potenţialilor beneficiari de fonduri, până la liste de greşeli frecvente explicate clar, pe care aceştia să le poată consulta. Pregătirea şi desfăşurarea unui proiect nu ar trebui să fie o corvoadă şi nici un maraton birocratic.

Am observat de asemenea că alte state membre pun un accent mai mare pe monitorizare şi pe analiza de risc şi mai puţin pe controlul hârtiilor. Poate sunt lucruri pe care le putem adapta situaţiei din România. Limitarea numărului "vămilor" birocratice care, în practică, încetinesc sau chiar blochează procesul de absorbţie , ar putea fi una dintre soluţii.

Este esenţial să îmbunătăţim cadrul legislativ privind procedurile de achiziţii publice. Legislaţia în domeniu se schimbă des şi devine greu de înţeles, mai ales pentru autorităţile locale din comunităţile mici.

Faţă de alte ţări, documentaţia de licitaţie este excesiv de detaliată în privinţa criteriilor de selecţie dar mai puţin orientată pe obiective, impact, valoarea adăugată a proiectului. Numărul mare de controale nu este garanţia succesului unui proiect. Contracte cu obiective clare, cu criterii de performanţă limpezi, cu standarde de calitate şi termene limită ferme ar uşura mult munca celor care au responsabilitate cheltuirii acestor fonduri. Din câte am înţeles autorităţile române au demarat de curând un proces de definire a unei documentaţii standard pentru achiziţiile publice. Este un pas în direcţia bună.

Aş mai adăuga şi administraţia, care trebuie întărită cu competenţă. Unele proiecte sunt extrem de tehnice, e nevoie de ingineri, e nevoie de arhitecţi. E important ca funcţionarii care lucrează cu programe europene să aibă cunoştinţe economice, de politică europeană, să cunoască metode de implementare practice, deja folosite cu succes în alte state din Uniunea Europeană. Nu cred că trebuie să reinventăm noi totul.

Şi ar mai fi un element, mai rar pomenit în ţară în contextul discuţiilor despre fondurile europene, cu bătaie pe termen lung dar si cu un impact imediat: cadastrul - un cadru legislativ adecvat pentru reglarea problemelor de proprietate. Lipsa unei cartografieri corecte a teritoriului are repercusiuni directe asupra atragerii investitorilor, calităţii proiectelor de investiţii şi asupra duratei acestora.

„Pentru mine, ca şi consumator, produsele cu OMG nu corespund criteriilor de calitate"

O.N.: In cablogramele Wikileaks, România este caracterizată - printre altele - drept un "cal troian" al politicii SUA privind OMG în interiorul Uniunii Europene. Comisia Europeana vede România în aceiaşi termeni?

D.C.: Comisia Europeană nu judecă acţiunile unui stat membru decât din perspectiva respectării regulamentelor europene. Iar din această perspectivă, în momentul de faţă, România respectă aceste regulamente. Restul, e o chestiune de politică internă pe care România, ca stat suveran, şi-o asumă.

O.N.: Numele dumneavoastră a fost vehiculat în cablograme, ba ca posibil aliat al SUA, ba ca adversar al OMG. Ştiu că problema OMG intră în portofoliul comisarului John Dalli - Sănătate şi protecţia consumatorului. Şi totuşi, care este, de fapt, poziţia dumneavoastră personală?

Personal, cred mai degrabă într-o o politică a produselor de calitate, tradiţionale, naturale, într-o alimentaţie diversă, care respectă biodiversitatea în natură.

Nu cred că viitorul agriculturii europene stă în produse ieftine cu orice preţ, inclusiv cu preţul neîncrederii consumatorului. Nu cred că organismele modificate genetic reprezintă soluţia salvatoare pentru agricultura europeană sau pentru agricultura din România. Acesta e punctul meu de vedere personal, si spun asta nu pentru a intra în confruntare cu cei care cred altfel, ci pentru ca eu aşa cred.

Am promovat întotdeauna menţinerea şi punerea în valoare a diversităţii agricole şi alimentare, produsele de calitate şi produsele locale. Acestea pot fi soluţii pentru dezvoltarea unei producţii cu înaltă valoare adăugată, cu beneficii directe pentru agricultori dar şi pentru consumatorilor.

Personal, cred că agricultura din Uniunea Europeană ar trebui să mizeze nu atât pe performanţa eventuală a culturilor OMG, cât pe diversitatea şi calitatea produselor autohtone. Şi cred că în această direcţie ar trebui să se orienteze şi cercetarea agricolă europeană.

Sigur, este dreptul fiecărui agricultor să aleagă ce vrea să cultive, inclusiv OMG, şi îşi asumă apoi alegerea. Dar această alegere nu trebuie să fie în detrimentul alegerii altor agricultori de a cultiva fără OMG.

Pe de altă parte, este un fapt: multe state membre din UE importa soia modificată genetic pentru alimentaţia animalelor, dată fiind capacitatea limitată de producere a furajelor proteice în Uniunea Europeană. Chiar şi în aceste condiţii, am susţinut întotdeauna că dacă guvernele statelor membre decid sa accepte importul sau cultura unor astfel de OMG, intrarea acestora în circuitul alimentar trebuie dublată de o strictă trasabilitate a produselor ce conţin OMG, pentru a da consumatorului posibilitatea să aleagă.

Însă, până la urmă, aceasta este o problemă care va fi tranşată de consumatori. În măsura în care consumatorii vor şti ce vor, în măsura în care autorităţile naţionale vor eticheta produsele care conţin OMG şi vor aplica regulile privind trasabilitatea, viitorul OMG în Europa va fi decis în faţa etajerelor cu alimente.

Eu, în calitate de consumator, prefer întotdeauna calitatea şi diversitatea. Pentru mine, ca si consumator, produsele OMG nu răspund acestor criterii.

Fac aceste precizări pentru claritate şi pentru că mi-aţi cerut o opinie personală. În ceea ce priveşte poziţia mea instituţională de Comisar european pentru agricultură, aşa cum aţi spus şi dumneavoastră portofoliul meu nu acoperă chestiunile OMG - acestea intră în responsabilitatea colegului meu John Dalli, Comisar pentru sănătate şi protecţia consumatorilor.

O.N.: Aţi întreprins, recent, o vizita în SUA. Aţi discutat acolo chestiunea OMG? Cu cine şi în ce termeni?

Da, chiar dacă dosarul OMG este în portofoliul comisarului Dalli, am abordat şi acest subiect cu autorităţile americane, din perspectiva interesului pentru agricultură. Statele Unite fac presiuni mari pentru ca Uniunea Europeană să adopte aceeaşi deschidere faţă de OMG care există acolo şi în alte părţi din lume.

Dincolo de chestiunile legate de norme privind importul sau cultivarea OMG, care după cum spuneam, ţin de comisarul Dalli, am explicat că în Uniunea Europeană, cetăţenii, consumatorii, privesc cu reticenţă produsele pe bază de OMG şi că UE are o politică agroalimentară orientată mult spre exigenţe privind calitatea şi tradiţiile culinare.

Am spus că politica privind OMG pe care o adopta UE nu trebuie să afecteze încrederea pe care consumatorii europeni şi din lume o au în produsele agroalimentare europene.

„UE trebuie să joace un rol activ în Africa de Nord, inclsiv în dezvoltarea rurală"

O.N.: Într-un articol publicat de Adevărul, Înaltul Reprezentant, dna Catherine Ashton a menţionat că printre modalităţile de ajutorare a Africii de Nord figurează si susţinerea de către Uniunea Europeana a producătorilor agricoli din regiune, care ar urma sa-si vândă produsele pe piaţa europeană. Credeţi ca un asemenea proiect este viabil?

D.C.: UE are deja sau negociază acorduri comerciale cu ţări din nordul Africii, inclusiv în domeniul agricol. Dincolo de schimburile comerciale, cred însă că este important ca aceste ţări să-şi dezvolte capacitatea de producţie pentru a-şi asigura propriile nevoi, auto-suficienţa.

Înainte de a exporta produse alimentare, aceste ţări au nevoie să producă pentru a se hrăni. O mare parte a agriculturii lor este bazată pe ferme de dimensiuni mici şi mijlocii.
Problemele de sărăcie din aceste ţări sunt situate de multe ori în mediul rural, în agricultură. Instrumentul de sprijin pe care îl propune UE pentru agricultura din această regiune merge în această direcţie.

O.N.: Au motive producătorii europeni sa se simtă ameninţaţi de concurenţa produselor care ar proveni, în viitor, din Nordul Africii? Ar presupune acest ajutor o reducere a finanţării pentru fermierii europeni?

D.C.: Ajutorul propus de Comisia Europeana are în vedere dezvoltarea capacităţii locale de producţie, şi nu neapărat exportul. Acest eventual program de susţinere va face parte din politica de vecinătate a UE si nu din politica agricolă comună, deci nu există o legătură între bugetul acestui program şi cel al PAC. Dincolo de asta, este şi în interesul agricultorilor din UE ca în aceste ţări să existe o politică agricolă bazată pe dezvoltarea producţiei necesare, în primul rând, pentru nevoi proprii.

De asemenea, cred că este important ca UE sa joace un rol activ în regiune, inclusiv în sprijinul dezvoltării economice şi sociale din mediul rural, ca un vector al întăririi construcţiei democratice.

Despre o aderare În trepte la Spaţiul Schengen: „Nu e un compromis, ci mai degrabă o etapă"

O.N.: In actualul stadiu al dosarului Schengen, implicarea Comisiei este una redusă, atribuţiile principale revenind Parlamentului European dar mai ales Consiliului. De aceea, vă voi întreba în calitatea dvs. de om politic din structurile europene. Să presupunem că Parlamentul va da aviz favorabil admiterii României şi Bulgariei, în baza rapoartelor tehnice - ceea ce este foarte probabil. Iar Consiliul va respinge aderarea, în urma unor obiecţii de natură politică, ridicate de anumite state membre. Cum interpretaţi, ca om politic, această situaţie.

D.C..: Avizul Parlamentului European este unul consultativ. În acest subiect decizia finală aparţine statelor membre, deci Consiliului Uniunii Europene.

Consiliul trebuie să ia o decizie în unanimitate pentru ca noi state membre să poată adera la spaţiul Schengen. De aceea, este important ca, pe de o parte, România să rămână fermă pe poziţie - să îndeplinească criteriile stabilite înainte de începerea procesului de pregătire pentru aderare şi să fie în măsură să convingă şi să dea asigurări în această direcţie. Pe de altă parte, este important ca România să continue eforturile diplomatice şi tehnice pentru a convinge statele membre care încă se opun, că este în măsură să-şi asume responsabilităţile de stat membru Schengen. Spaţiul Schengen are regulile lui, aplicabile statelor care au obligaţia - nu doar dreptul - să i se alăture. Nu văd de ce România ar accepta să fie tratată altfel.

O.N.: Credeţi ca statele candidate ar face mai bine sa accepte un anumit compromis, pentru a nu risca un veto in Consiliu? O aderare parţială, de exemplu ?

D.C.: Cred că o atitudine în acest sens este de fapt o parte a unui ansamblu de măsuri care sa aibă ca finalitate aderarea deplină la spaţiul Schengen. Nu cred că poate fi vorba de un compromis, ci mai degrabă de o etapă. Aici, cei care vor avea toate elementele, în cadrul discuţiilor din Consiliu, vor putea decide în cunoştinţă de cauză.