Universitatea Europeană – centre de excelenţă, mandarini şi baroni academici

România nu are nicio universitate în topul celor mai reputate 100 de universităţi din lume. Iar mandarinii şi baronii academici continuă să promoveze confortul şi conformismul.

De curând, s-a publicat topul reputaţiei universităţilor din lume. Între cele 100 universităţi din acest top, care a evaluat prestigiul educaţional, ştiinţific şi societal, aproape jumătate sunt din SUA, 10 din Marea Britanie, 20 din state europene (niciuna din România), 15 din Asia etc. De menţionat că o apreciere de peste 50% a reputaţiei au doar 6 universităţi (Harvard - 100%, alte 3 din SUA şi 2 din Marea Britanie). Poate că unii europeni vor  contesta un astfel de clasament, spunând, ca de obicei, că americanii îşi promovează pe piaţa internaţională universităţile, iar asiaticii vor fi nedumeriţi de ritmul înscrierii propriilor universităţi în topul mondial. Umberto Eco a adus însă clarificări de poziţionare faţă de universităţile americane atunci când critica deschis universităţile din ţara lui, poziţie care se potriveşte multor universităţi europene: „Desigur că nu se poate bucura de o sănătate prea bună universitatea dintr-o ţară unde fondurile destinate cercetării sunt atât de firave şi unde obligativitatea frecvenţei este aleatorie". Şi, mai spune Eco, acolo unde „intelectuali rafinaţi nu se coboară până la practica înjositoare a meseriei de dascăl".

Universitatea şi competitivitatea societăţii

Toata lumea e de acord că perioada post-criză va accentua competitivitatea şi competiţia economiilor, societăţilor şi ţărilor. Iar acest proces va înscrie educaţia, cercetarea şi inovarea printre contributoarele cele mai de preţ la dezvoltarea durabilă şi modernizarea accelerată a statelor şi regiunilor. Universităţile se înscriu şi ele în această transformare de amploare şi caută căile cele mai eficace de adecvare la mersul societăţii (istoriceşte, universităţile au supravieţuit curgerii secolelor prin avansul vizionar şi strategic în etapele de confuzie şi criză, prin reexaminarea critică a propriului statut instituţional şi social, dar şi prin crearea de  oportunităţi ale cercetării, inovării şi reînnoirii). Chiar dacă unora le creează disconfort, clasamentele universităţilor ar merita să fie considerate nu doar simple evaluări, ci atenţionări şi îndreptare pentru reexaminarea statutului lor în societatea contemporană.

În acest sens, propun exerciţiul corelării unui top de genul celui menţionat, cu ultimul Raport al Comisiei Europene privind inovarea şi competitivitatea în Uniunea Europeană. În general, „triunghiul cunoaşterii" (cercetare, educaţie inovare) este cel mai bine ilustrat de activitatea universităţilor. Or, se observă că statele membre ale Uniunii Europene care au destinat cel mai mare procent de finanţare publică pentru educaţie au şi cea mai crescută intensitate în cercetarea ştiinţifică, fiind printre cele mai avansate ca stadiu de dezvoltare şi standard de trai. În acelaşi timp, se constată că sectorul public din SUA a alocat cu aproape 13% mai mult decât UE pentru educaţia universitară. Însă principala distanţă între SUA şi UE apare din contribuţia sectorului privat, care este o sursă majoră a finanţării acestui domeniu. În schimb, numărul cercetătorilor din UE încadraţi în sectorul public este de două ori mai mare decât cel al cercetătorilor din sectorul public american; iar numărul de doctorate atribuite în UE era, în 2008, dublu faţă de cele din SUA, ceea ce arată, teoretic, potenţialul deosebit european.

Abordarea bazată pe performanţă

Pe baza statitsticilor analizate, UE, SUA, China au aproape acelaşi număr de cercetători angajaţi, în termeni absoluţi (în UE, jumătate erau angajaţi în sectorul privat, pe când în SUA, China, Japonia, circa două treimi ). Dar ceea ce se remarcă, din punctul de vedere al politicilor şi strategiilor de ţară şi sector, este o intensificare a preocupării pentru abordarea bazată pe performanţe (centre de excelenţă). Din păcate, doar în state precum Marea Britanie ori Finlanda se utilizează preponderent investiţia organizaţională (îmbinarea între cercetare, ITC şi capital organizaţional - competenţe, inovare, productivitate etc). Iar indicatorii bibliometrici, care măsoară şi performanţele, dar şi eficienţa universităţilor, statelor, regiunilor, ne arată un avans al Marii Britanii, Germaniei, Franţei, Italiei în ceea ce priveşte numărul publicaţiilor ştiinţifice. Însă la capitolul impactului public se demonstrează diferenţa de eficienţă între SUA şi UE. Aşa, de exemplu, producţia ştiinţifică per cercetător, în sectorul public, este jumătate din cea a corespondentului american. Coeficientul calitativ, pe acelaşi palier, arată iarăşi o distanţare (SUA=1,53; UE=1,16). Combinate (cantitativ şi calitativ), rezultatele cercetătorilor sunt de trei ori mai mari în SUA faţă de UE.

Politici şi aspiraţii europene

În urmă cu cinci ani, Comisia Europeană a prezentat Consiliului şi Parlamentului European o Comunicare privitoare la agenda modernizării universităţii europene, intenţionându-se „revigorarea rolului societal al universităţilor europene'', deoarece acestea reprezentau un „potential enorm" pentru agenda modernizării economiei şi competitivitatea europeană şi globală. Ce s-a realizat, vedem din cele mai recente clasamente universitare. Mandarinii şi baronii academici (C. Carboni) continuă să promoveze confortul şi conformismul, în cele mai multe state membre, atât în educaţia universitară, cât şi în cercetarea ştiinţifică, preferând să-şi satisfacă aspiraţiile individuale şi doar să le mimeze pe cele societale. În ceea ce priveşte România, atitudinea politicienilor, dar mai ales a mandarinilor şi baronilor academici locali faţă de gestul clasificării universităţilor este  dovada concludentă a profundei crize universitare de la noi. Care probează existenţa unei crize profunde a societăţii româneşti. La a cărei rezolvare universităţile autohtone ar trebui să pună umărul, după ce-şi rezolvă problemele lor.