„Suveraniştii“ şi criza constricţiei europene

Criza economică mondială, cu grave manifestări pe continentul european, a zdruncinat puternic atât construcţia europeană cât şi încrederea în proiectul european. Declaraţia preşedintelui Eurogrup, Jean-Claude Juncker, potrivit căreia măsurile propuse Greciei de FMI şi UE ar fi o „limitare masivă” a suveranităii ţării au iscat dezbateri aprinse în UE.

Henry A. Kissinger spunea, în 2008, că procesul reconstrucţiei sistemului internaţional contemporan include şi trei „revolutii": transformarea sistemului statal al Europei; schimbările provocate de radicalismul islamic asupra conceptului de suveranitate; mutarea centrului de greutate al afacerilor internaţionale din aria Atlanticului în cea a oceanelor Pacific şi Indian. Desigur, opiniile lui Kissinger pot fi însoţite de precizări specifice sau amendamente, dar rămâne constatarea că schimbările în sistemul internaţional post-Războiul Rece se realizează deodată cu transformările pe care le înregistrează statele, dar şi organizaţiile regionale şi globale, toţi actorii care interacţionează în sistem.

Am vrut să reamintesc observaţiile lui Kissinger în contextul unor evenimente europene prezente. Nu doar cunoscutul diplomat american a remarcat faptul că procesul integrării europene şi evoluţia UE înseamnă şi o spectaculoasă dezvoltare a noţiunilor de stat, suveranitate şi cooperare/coordonare interguvernamentală.

Criza economică şi financiară internaţională, cu grave manifestări pe continentul european, a zdruncinat puternic atât construcţia europeană cât şi încrederea în proiectul european, după cum a perturbat profund şi asezământul statelor membre. Se vede aceasta şi din emoţia şi dezbaterile generate de recenta afirmaţie a lui Jean-Claude Juncker, premierul luxembourghez şi preşedintele Eurogroup, anume că măsurile propuse Greciei de FMI şi UE ar fi o „limitare masivă" a suveranităii ţării respective.

Respectarea angajamentelor

Trecem peste faptul că însuşi Parlamentul elen a agreat aceste măsuri, punând chiar girul suveranităţii poporului, într-o exprimare democratică. Poate că formularea domnului Juncker nu a fost foarte fericită, dar cunoscând experienţa şi responsabilitatea care-l caracterizează, cred că mai degrabă a dorit să atenţioneze că „suveranitate" înseamnă şi ca statul să respecte angajamentele asumate, pentru şi în numele poporului, atât în interiorul ţării cât şi în relaţiile internaţionale. Şi cu atât mai mult când e vorba de o construcţie instituţională bazată pe integrare şi coordonare interguvernamentală, precum Uniunea Europeană.

Desigur, cazul grecesc readuce în prim plan şi întrebarea dacă mai există o distincţie rigidă între politica internă şi cea externă a statului. De exemplu, faptul că într-un stat nu există un sistem fiscal „funcţional în întregime" (Juncker) afectează, în primul rând, cetăţenii acelui stat (populaţia Greciei doreşte să afle responsabilii care au făcut posibilă situaţia din ţara lor şi ca aceştia să achite costurile aferente care, de obicei, sunt trecute tot în sarcina cetăţenilor contribuabili).

Dar, concomitent, sunt afectaţi şi cetăţenii altor state membre ale Uniunii Europene şi chiar state dinafara Uniunii. În acest context, oare de ce „suveraniştii" nu s-au revoltat faţă de practicile corupţiei prin care s-a devalizat bugetul public şi s-a atentat la statusul socio-economic şi cultural al poporului? Sau de ce nu s-au opus utilizării improprii a fondurilor publice şi a veniturilor care erau destinate dezvoltării ţării şi bunăstării cetăţenilor? Probabil deoarece, aşa cum scria un comentator, s-a „privatizat" până şi corupţia, iar instituţiile şi autoritatea statului nu au fost altceva decât unelte pentru profitul câtorva şi sărăcirea restului populatiei? Ori pentru că „noua clasă" de politicieni a uitat obligaţia ei primordială de a servi binele public, concentrându-se numai pe „doctrina" mercantilismului primitiv şi a obţinerii profitului personal?

Suveranitatea întăreşte valenţele normative ale statului, în înţelesul de actor raţional, coherent şi autonom. Statul nu este o entitate monadică, ci una care operează în contextul interdependenţelor complexe internaţionale, ceea ce-l obligă la o prioritizare a deciziilor în funcţie de interesele societale. Dar suveranitatea nu este doar un principiu, un concept legal. Ea implică o practică rezultată şi din convenţii politice care desemnează reguli şi roluri bine definite.

Şi dacă tot discutăm cazul grecesc, să rememorăm evenimentele din februarie 2010, atunci când Uniunea Europeană a suspendat dreptul de vot al Greciei în ECOFIN, în baza art. 126(9) al Tratatului de la Lisabona. Nu numai simbolic, acea decizie a însemnat o afectare a suveranităţii Greciei, transmiţându-se mesajul, desigur într-o „ambiguitate constructivă", că un stat trebuie să-şi respecte angajamentele şi să-şi achite datoriile. În mod sigur, remarca domnului Juncker despre limitarea suveranităţii Greciei poate fi pusă şi în legătură cu mesajul amintit.

Justificarea neputinţei

Subiectul abordat nu este doar în relaţie cu situaţia Greciei. Şi politicienii din alte state membre l-au scos la înaintare pentru a-şi „justifica" neputinţele şi lipsa soluţiilor în fata crizei. Unii politicieni din Italia şi Franţa au adus spectrul fricii faţă de anumite grupruri de imigranţi. În Danemarca au propus chiar suspendarea regulilor Schengen, iar anumiţi lideri din Ungaria afirmă că vor ţine cont doar de „dreptul naţiunii ungare" şi mai puţin de prevederile convenţiilor europene şi internaţionale. Exemplele ar putea continua, iar ele ne arată că spaţiul integrat european este în suferinţă, supus fiind unui produs al actualei crize economice-populismul - şi lipsei unui leadership european adecvat momentului. Astfel că intervenţia ministrului de externe polonez, domnul Sikorski, potrivit căreia dacă statele membre şi-au asumat un set de legi şi reguli ar fi cazul să le şi respecte, este nu doar expresia unei îngrijorări faţă de modul cum se comportă statele membre şi UE, dar şi o propunere de revigorare a construcţiei europene. Este un îndemn şi o lecţie din partea unui stat care a trecut prin toate prefacerile istorice, inclusiv în ceea ce priveşte dăltuirea suveranităţii sale. Cine le va auzi, dar mai ales cine le va înţelege şi urma?

Fost negociator-şef  al României cu UE

Vasile Puşcaş, profesor de relaţii internaţionale, autor a peste 20 de volume, a fost negociator-şef al României cu UE (2000-2004); în timpul mandatului său au fost încheiate toate capitolele de negociere şi s-a finalizat negocierea Tratatului de Aderare. Din decembrie 2008 până în octombrie 2009, a fost ministru pentru Afaceri Europene.