România în „salonul ultimei şanse“

Costurile ezitărilor şi prefacerii că „suntem în Europa“ vor trebui să fie achitate şi le vor spori pe cele ale noilor exigenţe şi aspiraţii europene.

După doi ani de ezitări, liderii europeni au fost nevoiţi să deschidă calea spre o transformare structurală a UE. Nu voinţa cetăţenilor europeni i-a convins, nici determinarea de a transpune în realitate o nouă viziune despre Europa.

Criza financiară a fost cea care a obligat şefii de state şi guverne ai statelor membre ale Uniunii Europene să intensifice integrarea şi să accepte filosofia unei discipline fiscale riguroase. Iar evoluţia pieţelor globale şi manifestarea accelerată a noilor actori relevanţi pe scena internaţională a arătat europenilor că inactivitatea faţă de problemele structurale ale Uniunii va duce la pierderea ritmului de dezvoltare în comparaţie cu cele mai importante şi dinamice regiuni de pe planetă. Astfel că liderii s-au întâlnit în „salonul ultimei şanse", în 8-9 decembrie 2011, şi impulsionaţi de Germania, secondată de Franţa, au fost nevoiţi să susţină decizia unei schimbări.

La 20 de ani de la agrearea Tratatului de la Maastricht, prin care s-a creat Uniunea Europeană şi s-a decis introducerea monedei Euro, trebuind să gestioneze o criză financiar-economică de proporţii, europenii au constatat că, în realitate, Uniunea nu era mai mult decât o Uniune de Piaţă, care a încercat să facă un zeu din euro, dar nu a reuşit. S-a dovedit şi că problema europeană era de natură structurală, că guvernanţa europeană a fost deturnată spre un interguvernamentalism parohialist, iar chestiunea fundamentală era şi încă mai este competitivitatea europeană.

Fireşte, este importantă decizia de a revigora arhitectura Uniunii Economice şi Monetare. Iar negocierea unui pact fiscal, de către statele zonei Euro, în primul rând, dar fiind deschis şi statelor membre ale UE care nu sunt în zona Euro (17+), va aduce noi reguli şi o disciplină fiscală mai riguroasă.

Preocuparea pentru buna funcţionare a monedei euro trebuie însoţită de întărirea Pieţei Interne, ceea ce presupune şi o cooperare accentuată a statelor membre, inclusiv pentru adoptarea unei politici economice comune, coordonare şi stabilire clară a unor jaloane şi bune practici. Cancelarul Angela Merkel a subliniat că soluţia la criza euro nu poate fi obţinută printr-o suită de măsuri pe termen scurt, ci de un set de reguli care să guverneze integrarea europeană. Iar aceasta ar consta în interconectivitatea între coordonare, convergenţă, competitivitate.

Interdependenţă sau independenţă

Noile reguli ale integrării europene vor trebui să asigure un management eficient al interdependenţelor în UE. Pe acest palier a apărut fractura britanică, atunci când premierul Cameron a arătat că el nu susţine decât interesul naţional, independenţa economică şi monetară a Marii Britanii. Insistând asupra serviciilor financiare (City of London), premierul britanic şi-a atras criticile celor care blamau acest domeniu pentru că ar fi declanşat criza financiară şi, în plus, ar primejdui conectivitatea cu Piaţa Internă, ceea ce ar putea aduce pierderi economiei engleze.

Unii comentatori amintesc faptul că, spre deosebire de acum 20 de ani, când duetul franco-german a fost dispus să accepte derogări pentru Marea Britanie, de această dată atitudinea Londrei ar fi impulsionat persuasiunea germano-franceză pentru un acord interguvernamental  17+, cu scopul de a îndrepta Uniunea Europeană spre consolidare şi mai multă integrare. În mod sigur, Marea Britanie nu va putea trăi într-o „splendidă izolare", în această epocă a interdependenţelor globale, şi îşi va reevalua strategia faţă de afacerile europene.

De altfel, premierul Cameron a reiterat opinia, după Consiliul European, că este în interesul naţional al Marii Britanii să rămână în Uniunea Europeană şi de a continua să extragă avantajele apartenenţei la Piaţa Internă. Dacă va insista doar asupra Uniunii ca Piaţă, în contextul când se înaintează spre o uniune politică, nu ar fi exclus ca Londra să prefere a se îndrepta către asocierea cu Spaţiul Economic European.

România şi iar România

România şi-a exprimat disponibilitatea, la recentul Consiliu European, de a se lega de viitorul acord interguvernamental 17+, care vizează controlul deficitelor, disciplina fiscală şi sancţiuni pentru nerespectarea măsurilor asumate. Dependenţa comercială şi economică de zona euro, dar şi însănătoşirea şi stabilitatea financiară, disciplina bugetară în ţară ar justifica o astfel de opţiune. Acestea, ca şi creşterea convergenţei şi dezvoltarea competitivităţii sunt, de asemenea, aspiraţii întemeiate.

Numai că urmarea acestui proiect ar trebui conştientizată şi susţinută masiv de populaţie. Pe durată medie şi lungă, ar avea nevoie de o comunicare publică bazată pe studii de impact serioase, de strategii economico-sociale şi de convergenţă realiste şi credibile. Primele reacţii analitice locale spun că, dacă s-a asumat un astfel de angajament, e necesar să fie propuse măsuri interne pentru creştere economică şi evitarea adâncirii decalajelor, nu doar tăieri ale cheltuielilor din sectorul public, de o încadrare în politicile de dezvoltare europene care să ducă şi la îmbunătăţirea absorbţiei fondurilor europene etc.

Prof. Gallagher amintea de deceniul pierdut de România pentru integrarea europeană. Costurile întârzierilor, ezitărilor, refuzurilor şi prefacerii că „suntem în Europa" vor trebui acum să fie achitate şi le vor spori pe cele ale noilor exigenţe şi aspiraţii europene.Oare factorul politic şi cel decizional din România realizează ce urmează? 

"Europenii au constatat că Uniunea nu era mai mult decât o Uniune de Piaţă, care a încercat să facă un zeu din euro, dar nu a reuşit.''