Politica anticorupţie a Uniunii Europene

Intensificarea luptei anticorupţie în UE trebuie făcută prin întărirea funcţionării statului de drept

De câteva luni, câteva grupuri „civice" şi politice din România au pledat, la Bruxelles şi Bucureşti, ca Mecanismul de Cooperare şi Verificare (MCV), instituit în urmă cu cinci ani şi jumătate de Comisia Europeană şi Guvernul român, să fie menţinut şi ca monitorizarea  reformei sistemului judiciar şi activităţilor anticorupţie să continue.

Raportul de evaluare a rezultatelor cincinale ale MCV, prezentat recent de Comisia Europeană, propune tocmai ceea ce solicitau amintitele grupuri româneşti care, în ultimele zile, şi-au manifestat zgomotos dezaprobarea faţă de receptorul principal al respectivului raport. Astfel că, pe bună dreptate, cineva se poate întreba: în fapt, ce doresc românii de la Uniunea Europeană?

Raport cincinal

Prezentarea raportului cincinal al MCV s-a întâmplat într-un context de acerbă luptă politică „românească", dar şi de intense căutări şi tulburări economico-politice în Uniunea Europeană. De aceea, era de aşteptat ca documentul să stârnească valuri. Ceea ce s-a şi petrecut, dar nu numai în România şi Uniunea Europeană, ci pe întreg mapamondul. Semnificaţia acestei noi „internaţionalizări" a problematicii româneşti trece dincolo de fruntariile României şi multe evaluări se referă la situaţia Uniunii Europene. Faptul că România a devenit, încă o dată, „studiu de caz" pentru statele membre ale Uniunii şi, totodată, pentru mediul internaţional nu este deloc o mândrie pentru ţara noastră, întrucât majoritatea evaluărilor subliniază aspecte negative.

Ceea ce se răsfrânge costisitor în mult deplânsa imagine a României, dar şi în percepţiile şi analizele pieţei globale. Ieşirea preşedintelui Comisiei Europene pentru exprimarea publică a concluziilor raportului MCV (Bulgaria şi România) este și o recunoaştere la scenă deschisă a insatisfacţiei iniţiatorului Mecanismului, a incapacităţii Comisiei de a propune soluţii viabile şi a susţine implementarea lor. Aproape că s-ar putea zice că, în loc să contribuie la rezolvarea unei probleme constatate, Comisia  a continuat în perpetuarea unor erori. Cu efecte atât în Bulgaria şi România, dar şi în ceea priveşte prestigiul, eficienţa instituţiilor comunitare în demersurile locale, regionale şi globale.

Dacă preşedintele Barroso a vrut să folosească ocazia prezentării raportului MCV pentru a atrage atenţia asupra necesităţii ca Uniunea să susţină un set standard de valori politice europene, în vederea realizării uniunii politice europene, nu mi se pare că momentul a fost cel mai potrivit şi a fost prea puţin convingător, deoarece  enunţarea dezideratului fără propunerea unor soluţii este mai degrabă auto-blamare instituţională şi personală.

Anticorupţie

Comisia Europeană şi Parlamentul European au preluat, cu un deceniu în urmă, o teză ultraconservatoare de peste Ocean, privitoare la lupta anticorupție „la nivel înalt". Demnitarii europeni erau încă sub impresia penalizării publice a scandalurilor de corupţie care au măcinat chiar Comisia, la sfârşitul anilor '90, aşa că s-au avântat în promovarea unor campanii anticorupţie, cu preponderenţă în statele care se pregăteau să adere la Uniune (vezi Bulgaria şi România) sau în cele care aspirau la statutul de candidat la aderare (Balcanii de Vest). Astfel că aceste ţări au devenit „cazuri ale corupţiei", deşi, cum mărturisea un responsabil din Bruxelles, vizate erau  state membre din Sud. Fiind, însă, state membre nu se dorea intensificarea unei dezbateri anticorupţie în interirorul Uniunii, cu atât mai mult cu cât statele membre erau cele care evaluau îndeplinirea criteriilor de aderare.

Ceea ce nu scuză slaba preocupare a unor guverne europene de a accentua rolul statului de drept, al capacităţii administrative pentru a funcţiona în Uniune, al Justiţiei şi instituţiilor de aplicare a legii care să diminueze şi să elimine tendinţele spre corupţie şi nu doar judecarea actelor de corupţie. Iar dacă analizam percepţiile asupra corupţiei, în deceniul din urmă, ne dăm seama că adesea campaniile anticorupţie au fost însoţite de percepţia intensificării fenomenului corupţiei politice. Acestea au erodat credibilitatea multor guverne, din Washington până în Occident, şi au fost prezentate în formă „endemică" în România şi alte state din zonă. Consecinţele pentru mediul de afaceri din aria noastră au fost dezastruoase, favorizând nu doar dezechilibre regionale periculoase, dar şi o polarizare socială nesănătoasă.

Justiţie pentru cetăţeni

Recentul raport MCV, pe care guvernul de la Bucureşti ar trebui să-l trateze într-o manieră constructivă, îşi recunoaşte eşecul atingerii finalităţii pentru care se spune că a fost iniţiat. Având o secţiune „tehnică" şi una „politică", raportul afirmă că, în cei cinci ani analizaţi, deşi s-au acumulat progrese, nu s-au atins obiective esenţiale, precum uniformizarea jurisprudenţei, transparenţa şi responsabilitatea actului justiției, consecvenţă şi predictibilitate pentru mediul de afaceri etc. În acelaşi timp, se conchide că a continuat să scadă credibilitatea sistemului judiciar.

Din toate acestea, dar şi din felul în care este elaborat raportul, reiese că demersul MCV a fost destinat mai degrabă uzului politicienilor din Bucureşti şi Bruxelles (dar şi din alte capitale) şi mai puţin  cetăţenilor şi comunității de afaceri. Prin secţiunea „politică", având un puternic caracter conjunctural, se dovedeşte că MCV a fost creat şi rămâne  un instrument de presiune politică, dar nu numai al instituţiilor comunitare, ci şi al grupurilor politice europene, fiind şi la îndemâna statelor membre.

Ceea ce nu e în ordine, chiar şi dacă admitem circumstanţa că Uniunea caută căi şi mijloace de intervenţie în politicile interne. Adăugăm şi faptul că MCV s-a dovedit şi un neinspirat instrument de presiune politică al unor forţe politice interne, ceea ce a alterat în plan naţional sensul europenismului şi integrării europene. Dar cel mai mare blam pe care trebuie să-l asume Comisia şi guvernele României, în ultimii ani, este constatarea raportului că această perioadă de muncă, eforturi şi cheltuieli naţionale și europene nu a dus la rezultate care să facă ireversibil şi sustenabil procesul reformei justiţiei şi luptei anticorupţie, funcţionarea statului de drept şi a proceselor democratice în România.

Desigur, asemenea concluzii exprimă o puternică încărcătură a momentului, dar vor da prilej de vociferare celor care credeau că România nu era suficient pregatită pentru aderare, la data intrării în Uniunea Europeană, şi vor degrada statutul ţării pe pieţele europene şi internaţionale, agravând şi mai mult situaţia ei internă, adăugând noi motive de îngrijorare asupra capacităţii Uniunii de a găsi calea redresării din criză. Iar „lupta politică transfrontalieră" (Le Figaro) declanşată de acest episod va situa România, în multe analize europene şi internaţionale, la capitolul „AŞA NU!". Cu costurile de rigoare! Ceea ce ne îndeamnă să spunem că am dori o intensificare a luptei anticorupţie în Uniunea Europeană, fireşte şi în România, dar nu în maniera politicianistă, ci prin întărirea funcţionării statului de drept, închiderea tuturor surselor şi căilor care generează corupţie, un sistem judiciar eficient şi credibil.