Poate fi România liderul „zonei noneuro“?

Premierul David Cameron şi preşedintele român nu vor să fie excluşi de la masa „celor mari“ din zona euro

O propunere făcută de Asociaţia Oamenilor de Afaceri din România, de înfiinţare a unui „grup noneuro“, ar putea pune Bucureştiul să aleagă între „Statele Unite ale Europei“ şi „axa cu Londra“.

O ştire care ar fi meritat o carieră mai bună pe frontul dezbaterilor noastre publice a venit luni din partea Asociaţiei Oamenilor de Afaceri din România (AOAR). Organizaţia a propus ca România să iniţieze constituirea „grupului noneuro", în cadrul Uniunii Europene. Oamenii de afaceri văd în crearea acestui grup o modalitate prin care ţările din afara zonei euro ar putea să-şi apere mai bine interesele la marea masă a negocierilor de la Bruxelles. Un loc despre care se spune că este dominat din ce în ce mai puternic de interesele „celor 17" din zona euro.

Momentul lansării propunerii este semnificativ. Săptămâna trecută, la Bruxelles, s-au făcut din nou simţite divergenţele dintre „cei 17" şi ceilalţi. A curs multă cerneală pe seama confruntării deschise dintre preşedintele francez Nicolas Sarkozy şi premierul britanic, David Cameron, în timpul Consiliului European de duminică, 23 octombrie.

Liderul de la Paris a respins în termeni duri pretenţia Londrei de a se amesteca prea mult în deciziile de la vârful eurozonei, atâta vreme cât Marea Britanie nu face parte din aceasta. Şi de la Bucureşti s-au făcut auzite, din partea preşedintelui Băsescu, mesaje nu tocmai de catifea îndreptate spre liderii zonei euro, pe care i-a criticat pentru lipsa de consecvenţă în lupta împotriva crizei datoriilor.

Două sau trei Europe

Miercuri, 26 octombrie, toţi cei 27 s-au reunit într-un nou Consiliu, care a precedat întâlnirea liderilor din zona euro. Mişcarea a fost văzută la Bruxelles drept o găselniţă a preşedintelui Consiliului, Herman van Rompuy, pentru a salva aparenţele şi a da impresia că toată lumea este consultată, deşi marile decizii s-au luat în formatul de 17. Până la urmă, statele est-europene au primit şi ele garanţii că recapitalizarea băncilor nu se va face prin retragerea banilor de către băncile-mamă, din economiile mai sărace ale Uniunii.

Cu toată mişcarea lui Van Rompuy, comentariile care văd deja Europa divizată între „nucleul dur" reprezentat de zona euro şi „restul lumii" se înmulţesc. European Policy Centre, unul dintre cele mai reputate think-thank-uri din Bruxelles, cu legături directe în instituţiile europene, vede „o prăpastie din ce în ce mai mare" între „cei 17" şi restul.  Iar liderul grupului socialist din Parlamentul European, Martin Schulz, favorit pentru preluarea preşedinţiei instituţiei, începând din 2012, vede chiar o Uniune împărţită în trei: Franţa şi Germania, restul zonei euro şi, în sfârşit, statele cu monede naţionale.

În paralel cu aceste comentarii, cresc temerile legate de garanţiile oferite statelor din afara eurozonei. Cât de solide sunt ele, de fapt? Duminică, în cadrul unei emisiuni la Pro TV, reprezentantul Românei la FMI, Mihai Tănăsescu, admitea că este totuşi posibilă retragerea de bani din subsidiare de către băncile-mamă, în pofida garanţiilor oferite de state. Şi tot duminică, preşedintele Băsescu mărturisea, într-o discuţie cu reprezentantul FMI în România, Jeffrey Franks, că vede în rezultatele Consiliului European „o gură de aer, dar numai aer".

Londra, pe post de „sponsor"?

Ideea constituirii grupului „noneuro" nu este vânturată doar la Bucureşti. De fapt, ea a fost lansată la începutul lunii octombrie de lordul David Owen, fost ministru de Externe al Marii Britanii, în ziarul „Financial Times". Apoi, o declaraţie făcută publică vineri, 28 octombrie, de premierul David Cameron a lăsat să se observe intenţia Marii Britanii de a se constitui într-un stat-pivot al zonei noneuro. „Comisia Europeană trebuie să fie gardianul celor 27, este foarte important să aibă grijă de instituţiile tuturor celor 27", afirma premierul britanic .

Ce ar însemna „noneuro"

Dar cât de unitară poate fi zona noneuro? Modelul nordic, cu o componentă socială puternică, din Danemarca şi Suedia, nu prea se potriveşte cu cel neoliberal, spre care tind să se îndrepte fostele state comuniste din Est. Statutul est-europenilor, de beneficiari ai politicii de coeziune, îi pune din start în opoziţie cu interesele Marii Britanii, contributor net la bugetul Uniunii şi care, mai mult, ar vrea să-şi reducă această contribuţie.

Proiectul britanic ar putea avea un mai mare ecou în Praga cea eurosceptică sau la Budapesta, acolo unde naţionalismul este în floare. Şi poate mai puţin la Varşovia, capitala unei ţări angajate puternic în salvarea unităţii europene. La Bucureşti, preşedintele Băsescu s-a pronunţat în mai multe rânduri în favoarea ideii „Statelor Unite ale Europei", ceea ce ar exclude o împărţire în „cluburi". În acelaşi timp însă, „axa Bucureşti-Londra" a fost declarată prioritară de către preşedintele Băsescu încă de la inaugurarea primului său mandat, în 2004.

Iar parteneriatul strategic cu Franţa, devenit la un moment dat cheia de boltă a politicii europene a României - se spune că unul dintre rezultate a fost numirea lui Dacian Cioloş drept comisar pentru Agricultură -, s-a împotmolit din cauza răcirii relaţiilor bilaterale. Aşa că opţiunile României par acum deschise. Şi nimeni nu ştie ce se va întâmpla dacă statele din Est vor constata repede că garanţiile oferite la Consiliul de miercuri nu vor avea acoperire în realitate. Până atunci, ideea lansată de AOAR are cel puţin meritul de a fi lansat o dezbatere despre rolul pe care România ar trebui să îl joace în Uniunea Europeană. Aceasta, dacă propunerea chiar va avea ecou în rândurile politicienilor.