Mitul neputinţei: România în UE

În spaţiul public european circulă nenumărate „mituri“, inclusiv despre România. De cele mai multe ori, astfel de poveşti se transformă în stereotipii de comunicare europeană şi internaţională, contribuind la ceea ce adesea se numeşte „imaginea externă“ a ţării şi a cetăţenilor ei.

Construcţia europeană şi procesul integrării, în ultima jumătate de secol, a presupus şi o armonizare a superbei diversităţi naţionale, culturale etc. Câteodată, în acest proces de armonizare, una sau alta dintre „voci" a fost mai stridentă, alteori mai puţin sonoră, mergând pe lângă partitura acquis-ului comunitar sau exprimându-se ca un caz aparte în aplicarea uneia sau alteia dintre politicile europene. Atunci, la Bruxelles şi în anumite state membre ale Uniunii Europene, apare „mitul european": o poveste care încearcă să explice, cu ton îngrijorător, uneori într-o manieră ironică, atitudinea disonantă şi neconvergentă a vreunui stat membru sau chiar a liderilor politici. Există deja o bogată literatură pentru această temă.

Stereotipii despre România

Despre România au circulat şi apar mereu „mituri europene", provenite din experienţele istoriei conectivităţii cu actorii instituţionali, politici sau chiar individuali din Uniunea Europeană. De cele mai multe ori, astfel de mituri se transformă în stereotipii de comunicare europeană şi internaţională, contribuind la ceea ce adesea se numeşte „imaginea externă" a ţării şi a cetăţenilor ei. Un mit cu dăinuire îndelungată este cel al neputinţei României de a face ceva anume, atunci când se pune problema să fie parte într-un „concert" european sau internaţional. Dacă am lua istoria noastră din ultimul veac şi jumătate am constata că „mitul neputinţei" a fost mereu prezent, în unele etape chiar cu anumite accente depresive. De exemplu, la începutul procesului de negociere a aderării la Uniunea Europeană, pe coridoarele instituţiilor europene şi ale cancelariilor unor state membre se formula deschis opinia că decizia deschiderii negocierilor de aderare cu România s-ar fi luat deoarece toată lumea era convinsă (se zicea că inclusiv românii) că ele vor dura până la „Sfântu' Aşteaptă" sau că nu se va ajunge la finalizarea lor. Şi totuşi, în decembrie 2004, toate capitolele de negociere au fost încheiate, iar Tratatul de Aderare era negociat. Acum, după mai bine de patru ani de membru al Uniunii Europene, se pare că legenda Meşterului Manole planează iarăşi asupra statului român.

Căci tot mai frecvent se aud „sentinţe" despre neputinţa României de a face una sau alta: nu poate absorbi fondurile europene, nu e capabilă să aplice coerent şi eficient politici europene (vezi infrastructura, agricultura etc.), nu e în stare să funcţionalizeze statul de drept, să facă reforma Justiţiei, să adere la spaţiul Schengen ş.a.m.d. Nu doar în Bruxelles sau unele capitale europene se rostogoleşte „mitul neputinţei" noastre, ci chiar şi printre cetăţenii români. Iată ce spunea un cititor al „Adevărului" despre implicarea României în recent lansata Strategie dunăreană: „Vorbe goale. 3 zile şi totul trece. Simpozioane cu limbaj de lemn, discuţii sterile şi, după 3 zile, nimic. Vindeţi Dunărea austriecilor şi poate fac ei ceva!"

A PUTEA ŞI A VREA

În urmă cu câteva zile, doi europarlamentari (din România şi Germania) au solicitat Comisiei Europene să intervină la Bucureşti pentru a curma neputinţa României de a utiliza fondurile alocate din bugetul european. Desigur, dincolo de ineditul situaţiei, înţelegem că România, ca entitate statală, nu ar fi neputincioasă în a absorbi fondurile europene, ci că nu ar avea capacitatea administrativă adecvată, datorită neputinţei cronice a Guvernului, lipsei voinţei reale a acestuia de a investi aceste resurse în proiecte de dezvoltare a ţării, adică de a le da destinaţia pentru care ele există.

Căci, dacă este să vorbim „tehnic", atât potenţialii beneficiari ai acestor fonduri cât şi Comisia Europeană aşteaptă ca Guvernul să întreprindă fapte, precum: asumarea responsabilităţii de facto în coordonarea implementării programelor europene; armonizarea şi simplificarea ghidurilor aplicanţilor; simplificarea contractului de finanţare între autoritatea de management şi beneficiar; soluţionarea problemelor de cadastru; îmbunătăţirea legislaţiei şi managementului achiziţiilor publice; adoptarea bunelor practici şi experienţe din statele membre performante; comunicare, informare şi transparenţă.

Or, asemenea soluţii, dar şi altele, ar trebui să fie aplicate de Guvern şi de administraţia autohtonă, iar nu de Comisia Europeană, care nici nu are competenţe în această materie. Ceea ce înseamnă că ţara trebuie să fie guvernată şi nu doar că, sub cupola unor organisme guvernamentale modificate genetic (politicianist), anumite persoane sau grupuri de interese să administreze bugetele naţional şi locale, în scopul obţinerii unor avantaje individuale sau clientelare şi în detrimentul procesului dezvoltării durabile a României. Căci „miturile europene" despre România, inclusiv cel despre neputinţă, sunt alimentate de politicienii din Bucureşti şi celelalte localităţi ale ţării.

A FACE SAU A NU FACE

Comportamentul instituţional şi individual al elitei politice şi intelectuale din România dă măsura faptelor care arată putinţa sau neputinţa ţării în Uniunea Europeană. Altfel spus, „mitul neputinţei" României - exprimat şi prin exodul cetăţenilor ei spre alte state europene - înfăţişează realitatea neangajării politicienilor români de azi pe calea europenităţii. Acest episod merită a fi socotit mai degrabă un accident socio-politic al zilelor noastre, o stare pasageră care sperăm să întoarcă pagina faptelor spre viitoare poveşti de succes în România.

Fost negociator-şef al României cu UE

Vasile Puşcaş, profesor de relaţii internaţionale, autor a peste 20 de volume, a fost negociator-şef al României cu UE (2000-2004); în timpul mandatului său au fost încheiate toate capitolele de negociere şi s-a finalizat negocierea Tratatului de Aderare. Din decembrie 2008 până în octombrie 2009 a fost ministru pentru Afaceri Europene.