Euro-topics/ 22 septembrie 2011: o victorie a Anti-Europei

Flori, Schengen şi bacterii

"Europa unită" ne-a dezamăgit! Mulţi sunt gata să spună asta, după eşecul aderării României la Schengen . Sau, mai curând, după modul în care acest eşec s-a conturat. Fals.

Decizia nu este a “Europei unite”. Dimpotrivă, este opera “celeilalte Europe”. Dacă aceia care militează pentru „Europa naţiunilor” şi pentru sistemul interguvernamental, împotriva Europei integrate, îşi vor vedea visul cu ochii, atunci ziua de 22 septembrie 2011 va fi înscrisă cu litere de aur în istoria pe care ei o vor (re)scrie cândva.

Ceea ce publicul – român, dar nu numai - înţelege mai puţin este că deciziile cele mai importante în Uniunea Europeană nu se iau la nivelul Parlamentului European, ales în mod direct de către cetăţenii Uniunii. Şi nici al Comisiei, un fel de Executiv, a cărui învestire depinde de votul Parlamentului European. Cu toate atribuţiile în plus primite prin Tratatul Lisabona, rolul Parlamentului European rămâne în multe cazuri unul consultativ, în timp ce Comisia are ca principal rol lansarea de iniţiative şi, bineînţeles, controlul aplicării legislaţiei europene ( „gardianul Tratatelor”).
Dacă ar fi fost după Comisie şi după Parlament, România şi Bulgaria ar fi fost demult primite în Spaţiul Schengen. Comisia a aprobat raportul tehnic, iar Parlamentul a avizat aderarea României şi Bulgariei, cu o majoritate confortabilă.

Dar deciziile majore se iau, în continuare, în Consiliu, care reprezintă interesele statelor membre. Şi se iau fie cu majoritate calificată, fie în unanimitate, cum este cazul celor legate de Spaţiul Schengen.

În Consiliul European participă şefii de guverne ( din România obişnuieşte să participe nu şeful guvernului, ci preşedintele, dar aceasta este o altă discuţie). În Consiliile de Miniştri ( Justiţie şi Afaceri Interne, Agricultură, Competivivitate şi altele) paticipă miniştrii de resort.

Aceşti oameni politici sunt aleşi sau numiţi ca urmare a scrutinelor naţionale, pe criterii şi pentru mandate naţionale. Ei sunt tentaţi să răspundă mai întâi şi întâi temerilor şi impresiilor din ţările lor, pentru a-şi păstra popularitatea sau a menţine coaliţii adesea fragile. Atunci când criza a amplificat sentimentele populare anti-europene şi frica de imigranţi, politicienii au apăsat şi ei pe aceeaşi pedală.

Să nu ne facem iluzii: există multă ignoranţă şi în Vestul Europei. Mulţi cetăţeni europeni au impresia că dacă România şi Bulgaria intră în Spaţiul Schengen, atunci se vor trezi cu valuri de imigranţi. Ei nu au de unde să ştie că principalele porţi de intrare pentru imigranţii din afara Europei nu sunt România şi Bulgaria, ci statele mediteraneene. În timp ce românii şi bulgarii se bucură demult de libertate de circulaţie, iar cei care au vrut să plece în Vest sunt deja acolo. Şi de ce s-ar obosi politicienii să le spună oamenilor adevărul, când pot profita foarte bine de ignoranţa lor? În definitiv, politicienii români nu deţin monopolul populismului şi demagogiei.

Folosind în mod abuziv regula unanimităţii, două guverne, sub presiunea a două partide minoritare, populiste şi antieuropene - populiştii olandezi şi „adevăraţii finlandezi" - nu doar că au spus STOP României şi Bulgariei. Dar au aruncat în aer reforma Spaţiului Schengen. O reformă care ar urma să împiedice state precum Danemarca, Franţa şi Italia să reia controalele la frontiere, fără acordul prealabil al Comisiei.

Practic, două partide care de-abia dacă totalizează două milioane de votanţi au profitat de slăbiciunea guvernelor din ţările lor şi au impus o decizie în numele a 500 de milioane de europeni.

Şi merită să ne întrebăm: oare România şi Bulgaria să fi fost miza opoziţiei înverşunate de la Haga şi Helsinki? Sau, cumva, interesul, cu bătaie mai lungă, de a submina reforma Spaţiului Schengen şi a permite astfel suspendarea Acordului, de către cine şi cum va dori? Şi atunci, cine a câştigat la Consiliul de joi? Europa unită, în numele căreia s-a pronunţat atât de patetic preşedinţia polobneză, sau adversarii ei?

Întâmplarea din 22 septembrie 2011 reprezintă şi o lecţie pentru tot mai numeroşii susţinători români ai ideii „Europei Naţiunilor": ceea ce au făcut Olanda şi Finlanda arată cam care ar fi statutul României într-o Europă interguvernamentală. Fără Statele Unite ale Europei, rămânând la mâna unei „unanimităţi" a statelor membre, manipulate cinic de guverne slabe şi partide minoritare gălăgioase, România nu poate juca decât un rol marginal în Europa.