Euro-topics/ Re-naţionalizarea Europei?

Sunt provocările la adresa unităţii Europei atât de puternice încât să-i determine pe liderii a două mari state membre să facă paşi înapoi? Sau, de fapt, problema este nu amploarea provocării, ci de-a dreptul liderii?

Un preşedinte Sarkozy în pierdere de popularitate şi un premier Berlusconi încolţit de scandaluri cu tentă sexuală şi nu numai au pus problema suspendării ţărilor lor din Acordul Schengen. Motivul: Roma, reclamând lipsa de ajutor din partea statelor membre Schengen în criza migranţilor din Africa de Nord, a decis să le acorde acestora premise de şedere temporară. Astfel, ei pot călători în spaţiul Schengen. Parisul a răspuns prin restabilirea controalelor la frontiera cu Italia. Aceasta a cauzat o stare de tensiune între cele două ţări, pe care Sarkozy şi Berlusconi încearcă acum să o dezamorseze propunând limitarea libertăţii de circulaţie în spaţiul comun.

Nimic nou sub Soare. Întotdeauna limitarea libertăţilor s-a făcut sub semnul urgenţei, al excepţionalului, cu promisiunea eficienţei. "Adevăraţii finlandezi", activiştii din Jobbik sau naţionaliştii olandezi, danezi, suedezi, slovaci şi aşa mai departe ar fi mândri de asta. La fel, partidele de extremă dreapta ce stau în coasta celor doi lideri, Frontul Naţional din Franţa şi Liga Nordului din Italia. Poate că ele sunt cu adevărat câştigătorii acestei poveşti - "V-am spus noi că marea problemă sunt aceşti imigranţi! Iată dovada!"

Ca să respectăm proporţiile, e vorba, totuşi, de câteva mii de nou sosiţi, cifră insignifiantă pe lângă milioanele de imigranţi aflaţi déjà în Uniune. Ei au putut destabiliza mica insulă italiană Lampedusa, acolo unde, la un moment dat, îi depăşeau, ca număr, pe localnici. Dar nu pot fi aceştia ameninţarea pentru libera circulaţie în Uniunea Europeană!

De fapt, pentru Berlusconi şi Sarkozy, ameninţarea vine din interior, unde poziţiile lor politice sunt tot mai şubrede. Colacul de salvare pare a fi cultivarea electoratului extremei drepte, singurul în ascensiune în acest moment, şi nu numai în Franţa şi Italia.

Dar aceasta să fie azi vocea Franţei şi a Italiei, care merită a fi ascultată? Sau este, de fapt, vocea unei minorităţi gălăgioase şi active ( în creştere, dar tot minoritate), care acoperă o majoritate tăcută? Nu cumva cei doi lideri aleg calea uşoară, în speranţa creşterii în sondaje? Asistăm, iată, la un pas periculos spre re-naţionalizarea Uniunii Europene, poate favorabilă unora dintre marile state, dar care - istoria ne-a demonstrat-o - se dovedeşte un dezastru pentru naţiunile mici.

Multe sunt criticile ce pot fi aduse Uniunii, dar libertatea de circulaţie sau programul Erasmus sunt elemente excepţionale ce stau la baza construcţiei europene. Poate, cine ştie, va fi şi moneda euro, dacă va rezista.

Dacă nu credeţi cât de importantă e libertatea, întrebaţi milioanele de români care lucrează azi în Europa, zecile de mii de studenţi, masteranzi şi doctoranzi care se pregătesc pe întreg continentul. Merită să renunţăm fie şi la puţin din toate acestea doar pentru că liderii politici au fost depăşiţi de evenimentele din Africa de Nord? Pot câteva mii de migranţi să ne pună în pericol libertăţile?

Liderii estici ar trebui să aibă un răspuns viguros. În definitiv, noi, cei din această parte a continentului, ştim pe pielea noastră că libertatea nu este un dat pentru vecie şi că suprimarea ei începe cu paşi mici. Dar siguri.

În La Belle Époque, străbunicii noştri puteau călători cu trenul, fără oprelişti, de la Bucureşti la Viena, Budapesta, Karlsbad, Bad Ems şi, bineînţeles, Paris. Nici nu le trecea prin cap că, la un moment dat, vor vedea o Europă separată de garduri de sârmă ghimpată sau de-a dreptul de un zid. Că se vor trezi în spatele pereţilor unei uriaşe închisori. Şi totuşi, a fost posibil.

Merită să repetăm această lecţie a istoriei? Cu siguranţă, nu. Atunci, să devenim conştienţi că libertăţile noastre sunt mai presus decât orice altceva. Şi să le spunem asta şi liderilor.