Euro-topics / Nervii lui Sarkozy, o posibilă explicaţie

Aşa cum relatează EU Observer, în timpul Consiliului European extraordinar de vineri seara, consacrat analizării situaţiei din nordul Africii, preşedintele Sarkozy şi-ar fi ieşit din fire din cauza refuzului încăpăţânat al României şi Bulgariei de a recunoaşte Consiliul de Tranziţie din Libia. Un organism condus de fostul ministru de justiţie a lui Gadaffi, Mustafa Abdel Jalil.

Motivaţia Bulgariei este cât se poate de simplă. Mustafa Abdel Jalil a fost implicat în punerea la cale a înscenării care a fost aproape să ducă la executarea a cinci infirmiere bulgăroaice. Acestea erau acuzate că ar fi infectat în mod voit cu virusul HIV mai mulţi copii libieni. Povestea s-a terminat până la urmă cu bine, infirmierele ajungând acasă, în iulie 2007. La vremea respectivă s-a vorbit mult despre ajutorul diplomatic dat de Franţa în rezolvarea acestei chestiuni spinoase. Dar bulgarii au toate motivele să nu îl uite pe ministrul de justiţie libian. Cât priveşte România, se pare că ea are motive să nu uite Franţa.

Cert este că, până la urmă, Nicolas Sarkozy nu a reuşit să-şi convingă partenerii din Uniune să imite Parisul şi să recunoască oficial Consiliul de Tranziţie de la Benghazi. Acest organism rămâne, pentru Bruxelles, doar un interlocutor, în lipsă de altceva.

Dar de ce Franţa a făcut pasul, înainte de a se sincroniza cu ceilalţi 26 şi punând astfel sub semnul întrebării unitatea de acţiune a UE?

Să privim în urmă, spre evenimentele din Tunisia. Franţa a făcut greşeala de a nu evalua cum se cuvine această ţară nord-africană, francofonă, tolerantă, cu o populaţie educată. Sprijinul Parisului pentru dictatorul Ben Ali a fost puternic şi constant, până în ultimele zile de putere ale acestuia. Imaginea şi influenţa Franţei în Tunisia de după Ben Ali au avut de suferit enorm.

Iar cea care profită de pe urma scăderii acţiunilor Franţei la Tunis este Spania. Acum două săptămâni, premierul José Luis Zapatero a fost primul şef de stat european care a sosit în vizită la Tunis în era post-Ben Ali. Şi nu a venit cu mâna goală, ci cu promisiunea unui ajutor de 300 de miloane de euro.

Nu întâmplător, Spania preia locul lăsat liber de Franţa. Madridul nu uită nici el că rolul său de lider al Europei la Mediterana a fost luat de Franţa, odată cu lansarea, în 2007, a Uniunii pentru Mediterana, o iniţiativă franceză ce venea să o înlocuiască pe cea spaniolă, numită Procesul Barcelona.

Însă statutul Franţei de lider al politicii europene la Mediterana a avut mult de suferit după episodul Tunisia. Cu Spania venind tare din urmă, Parisul avea nevoie de o lovitură de imagine. Şi şi-a îndreptat privirea spre Libia.

Dacă cei grupaţi în Consiliul de Tranziţie de la Benghazi vor pune mâna pe capitala Tripoli şi, deci, pe întreaga putere, acţiunile Franţei în Libia vor creşte vertiginos, compensând astfel pierderea de influenţă din Tunisia. Şi dând muniţie preşedintelui Sarkozy pentru a se apăra de atacurile pe care opoziţia i le pregăteşte pe această temă în campania ce se apropie.

Doar că pasul înainte făcut de Franţa, prin recunoaşterea Consiliului de Tranziţie nu a fost urmat de Uniunea Europeană. Franţa rămâne singură sau, eventual, alături de Marea Britanie. Iar România şi Bulgaria rămân, la rândul lor, cu satisfacţia că au reuşit şi ele să îl enerveze pe Sarkozy.