Euro-topics/ „Ieşirea din recesiune” şi alte mituri de adormit adulţii

Este ieşirea din recesiune o veste ( chiar atât de) bună pentru România? Depinde din ce unghi priveşti. Cu siguranţă, un mic plus este infinit mai bun decât un mare minus. Dar, este suficient? Mai gândiţi-vă!

Nimeni nu poate spune că ar prefera căderea de peste 7 procente din 2009 unei creşteri , fie şi cu mai puţin de 2 la sută, în 2011. Însă reluarea lentă a creşterii economice ar fi o veste cu totul şi cu totul bună doar dacă ne-am găsi izolaţi de lume. Din păcate - sau, mai bine zis, din fericire - nu este aşa. Ne aflăm într-un parteneriat, dar şi într-o competiţie cu state din zonă, membre ale Uniunii Europene. De la ieşirea din comunism, cu toţii - români, unguri, polonezi, cehi, baltici şi aşa mai departe - ne-am propus să intrăm în structurile NATO şi UE pentru a ne asigura securitatea şi, mai ales, bunăstarea. Pentru România, a însemnat reluarea procesului de modernizare şi occidentalizare, declanşat de generaţia paşoptistă şi întrerupt brutal după 1945.

După declanşarea negocierilor de aderare la UE, de la finalul mandatului guvernării CDR ( începutul lui 2000), lucrurile păreau a începe să meargă. Odată cu deschiderea pieţelor vest-europene şi cu afluxul investiţiilor directe, România obţinea an de an creşteri de invidiat - până la 6,5 respectiv 7,5 la sută în 2007 şi 2008, fiind depăşită în regiune doar de Slovacia. Pur şi simplu, veneam tare din urmă, ceea ce o îndreptăţea pe Susanne Kastner, vicepreşedinte a Bundestagului, să ne numească „Tigrul Europei de Est".

Cum a foast gestionată această creştere, mai ales de către sectorul public, e o altă poveste - şi deloc una de succes. Cert este că acum, după doi ani de scădere economică, începe şi corabia noastră să plutească.

Creşterea şi lovitura de pedeapsă

Potrivit previziunilor Comisiei Europene, PIB-ul României ar urma să crească cu 1,5% în acest an şi cu 3,7% în anul viitor. Frumos!Totuşi, ţările central şi est-europene vor înregistra ritmuri de creştere superioare.

Statele baltice par să se mişte cel mai bine în 2011 şi 2012: plusuri de 3,3 şi 4 procente în Letonia, de 5 şi 4,7 procente în Lituania. Estonia, care a trecut la euro la 1 ianuarie 2011, ar urma să crească cu 4,9% în 2011 şi 4% în 2012. Slovacia, care a intrat în zona euro la 1 ianuarie 2009, se aşteaptă la creşteri de 3,3% în 2011 şi 4,4% în 2012. Mult mai bine decât Cehia cea eurosceptică, unde se aşteaptă creşteri de 2, respectiv de 2,9 procente. Bulgaria ar urma să crească cu 2,7% în 2011 şi 3,7% în 2012.

Polonia, statul membru al UE care a traversat cel mai bine criza financiară, se poate aştepta la creşteri de 4, respectiv 3,7 la sută în următorii doi ani. Ungaria, plonjată în criză cu mult înainte de România şi de celelalte state din regiune, aşteaptă creşteri de 2,7 şi 2,6 procente.

Ce înseamnă toate acestea? Că România creşte în următorii doi ani, dar cei mai mulţi dintre foştii ei colegi de lagăr comunist cresc şi mai repede. Rezultatul: distanţa dintre România şi statele Europei Centrale şi de Est are şanse mici să se reducă, ba chiar se va mări. Ceea ce înseamnă că ne îndepărtăm iarăşi de obiectivul nostru primordial: micşorarea decalajelor istorice faţă de media europeană.

Când nimic nu e ceea ce pare

Îmi amintesc o discuţie pe care am avut-o acum câtva timp cu istoricul Bogdan Murgescu, autorul unui un volum care analizează evoluţiile economice comparate, din spaţiul românesc şi cel european, de-a lungul a cinci secole: „România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010)". Concluziile sale spulberă câteva mituri cu care adormim liniştiţi, seară de seară.

De exemplu: perioada interbelică, la care nu încetăm să ne raportăm cu nostalgie, a fost, de fapt, una a acumulării problemelor economice şi sociale. Politica autarhică liberală „Prin noi înşine" a avut efecte negative asupra dezvoltării industriale. Astfel că, în 1938, România nu reuşise să reducă decalajele economice faţă de Europa occidentală, ci dimpotrivă.

O micşorare a acestor diferenţe se făcuse însă vizibilă cu două decenii şi jumătate mai înainte, în pragul primului război mondial. Anul de vârf al activităţii economice din Vechiul Regat a fost 1913. Mai mult: nici industrializarea comunistă nu a redus decalajul faţă de Europa. De fapt,în 1989, România se afla mai în urmă faţă de Europa Occidentală decât fusese în 1938.

Desigur, nu pot fi negate dezvoltarea industrială sau progresele sociale petrecute în perioada interbelică şi nici cele din timpul comunismului. În aceste perioade, România a crescut în comparaţie cu ea însăşi, dar a rămas în urmă faţă de Europa. Ceilalţi, pur şi simplu, s-au mişcat mai repede şi mai bine.

Chiar şi apa chioară dă dureri de cap

Riscăm şi acum să ne îmbătăm cu apa rece a unor creşteri economice firave, inferioare regiunii şi care, în realitate, nu ne ajută prea mult. Cu istorica sa rămânere în urmă, România are nevoie de creşteri susţinute, peste media Europei Centrale, dacă vrea să înainteze cu adevărat.

Oportunităţi există. Avem la dispoziţie 30 de miliarde de euro de la Uniunea Europeană. Numai dacă am reuşi în fiecare an să cheltuim câte 3 miliarde de euro în plus, din aceşti bani, tot ar însemna o creştere a PIB în jurul a 2,5 procente, fără a mai pune la socoteală efectul de rostogolire al unor investiţii inteligente. Acestea, la rândul lor, atrag alte investiţii. Recucerirea unei părţi însemnate din piaţa internă ar fi o altă posibilitate de creştere. Importăm circa 70 la sută din alimente, ceea ce este o problemă, dar şi o oportunitate extraordinară pentru producţia internă.

Nu în ultimul rând, avem posibilităţi de atragere a investiţiilor. Şi aceasta înseamnă nu doar - aşa cum se tot spune - un regim fiscal atractiv şi o legislaţie stabilă. Pe lângă acestea, este nevoie de investiţii în infrastructura socială. Proiectele de succes, care aduc dezvoltare, au nevoie nu neapărat de mână de lucru ieftină, ci mai ales de specialişti. Nu putem să-I atragem fără aeroporturi şi autostrăzi, fără universităţi şi şcoli bune, fără spitale, fără prestigioase instituţii culturale, fără dotări sportive, turistice, de petrecere a timpului liber. Şi pentru toate acestea există banii Europei. Nu oricine e atât de nebun încât să vină, cu familie cu tot, ca să trăiască într-o văgăună uitată de lume, oricât de bine ar fi plătit. În definitiv, de ce nu ai alege o viaţă mai plăcută la Budapesta sau la Praga, de exemplu?

Există şi o veste bună. Potrivit proiectului bugetului UE pe 2012, fondurile pentru politica de coeziune vor creşte cu circa 8 la sută. Le putem folosi deştept, pentru a atrage investiţii şi a produce dezvoltare. Dar vestea bună poate deveni uşor una proastă. Dacă nu vom reuşi un salt spectaculos al ratei de absorbţie, partenerii şi competitorii noştri din Europa Centrală şi de Est vor atrage mult mai mulţi bani în comparaţie cu noi şi ne vor lăsa şi mai tare în urmă. Pur şi simplu,cu toată creşterea noastră firavă, se vor uita cu aroganţă la noi în oglinzile retrovizoare.

Acum, vedeţi că "ieşirea din recesiune" nu este chiar vestea bună pe care o aşteptam?