Eşec în Schengen. Cine-i vinovat?

Dacă menţinerea noastră la uşa Spaţiului Schengen  este una politică, atunci răspunderea revine, evident, factorului politic din România. Nu altcuiva. În definitiv, aderarea noastră la Uniunea Europeană nu a fost tot o decizie politică?

Ca român, nu are cum să nu te doară faptul că ţării tale i se refuză aderarea în Spaţiul Schengen de către statele pivot ale Uniunii Europene, Franţa şi Germania. Măcar că îţi aduci aminte de câte ori vameşul de la poarta Occidentului s-a uitat lung în paşaportul tău, cercetându-te cu luare-aminte. Rămânerea noastră în afară, ratarea obiectivului pe care singuri ni l-am asumat însemnă menţinerea la statutul de cetăţeni de categoria a doua ai Uniunii Europene.

Până când? Ne-o spun chiar autorii scrisorii, miniştrii de interne francez şi german, care cer ca aderarea noastră la comunitatea transfontalieră să fie discutată atunci când vom înregistra „progrese ireversibile” în lupta împotriva corupţiei şi crimei organizate. Iar ,aşa cum merg lucrurile în România, asta înseamnă cam până pe la Sfântu-Aşteaptă.

Preşedintele Băsescu şi Ministerul Afacerilor Externe condamnă poziţia franco-germană, afirmând că aceasta una politică, în timp ce aderarea la Spaţiul Schengen ar însemna îndeplinirea unor criterii strict tehnice. Argumentul poate că ar ţine, dar nu venit din gura noastră.

Să fim serioşi! Oare cât de tehnică a fost aderarea noastră la Uniunea Europeană? Cât de pregătiţi eram noi, cu adevărat, la momentul ianuarie 2007 sau, mai devreme, la finalizarea negocierilor, la finele lui 2004? Tehnic vorbind, stăteam prost. Dar decizia politică a partenerilor noştri a făcut ca astăzi să fim înăuntru, nu să zgâriem neputincioşi la uşa Uniunii, precum fraţii noştri de dincolo de Prut. Uitaţi-vă în urma noastră: croaţii, mult mai bine pregătiţi tehnic decât noi, sunt şi azi afară.

Din raţiuni politice, patrtnerii noştri ne-au poftit înăuntru, împotriva opiniei generale din ţările lor. Dacă liderii europeni s-ar fi „întors la popor”- vorba preşedintelui nostru ofensat de actuala decizie politică -  am fi rămas pe afară mult şi bine. Dar ei şi-au asumat o decizie, cu gândul la interese viitoare.

Şi, fiindcă nu erau încredinţaţi întru totul că ne vom face temele mai departe, partenerii noştri şi-au păstrat câteva pârghii, evident, politice, de care să poată trage la nevoie. Legătura dintre monitorizarea pe Justiţie şi aderarea la Spaţiul Schengen era una dintre acestea. Vor mai fi şi altele. Sau vor mai fi inventate.

Decizia de azi nu ne pică bine. Dar ea este e la fel de politică precum aceea de a fi admişi în Uniunea Europeană . Iar dacă am salutat acea decizie, la vremea ei, atunci să o înghiţim şi pe aceasta.

Până la urmă, Uniunea Europeană, înainte de a fi o chestiune de tehnică, este o construcţie politică. Doar liderii noştri politici se fac că nu înţeleg, atunci când nu le vine la socoteală.

Iar dacă eşecul aderării la Spaţiul Schengen  este unul politic, atunci răspunderea revine, evident, factorului politic. Pisica moartă nu poate fi aruncată în altă parte. Nici în curtea Justiţiei, nici a Administraţiei.

În definitiv, ce argumente politice am dat noi partenerilor europeni pentru ca ei să ia astăzi o decizie favorabilă nouă? Este România mai puţin coruptă decât în vremea lui Adrian Năstase? Nu, ba chiar mulţi spun că e mai rău. Este România un exemplu de dezvoltare prin folosirea inteligentă a fondurilor structurale? Nici gând. A dat ea lecţii de gestionare eficientă a crizei financiare? Am fi vrut noi! A produs ea vreo idee, vreo viziune de mare valoare pentru viitorul construcţiei europene? Să fim serioşi... Avem vreun argument politic forte în favoarea noastră? Din păcate, nu.

De aici trebuie să pornim.

România trebuie să-şi reconsidere relaţia cu Uniunea Europeană, începând cu ceea ce face acasă. Nu fantasmagoricele ofensive diplomatioce, nu ţuica, nu micii, nu căluşarii şi fetele frumoase ne vor salva. Ci munca asiduă în interior, însănătoşirea administraţiei şi justiţiei, folosirea fondurilor structurale pentru dezvoltare, participarea noastră la construcţia europeană. România trebuie să devină un exemplu nde succes în Balcani. Altfel nu are nicio şansă.

Aderarea din 2007 a fost un miracol nemaiîntâlnit în istoria noastră de la Marea Unire din 1918. Să le cerem liderilor noştri politici, în frunte cu preşedintele Traian Băsescu, să fie demni de el. Să înţeleagă ceva din lecţia servită azi. Şi să  înceteze a-şi mai bate joc de o şansă ce vine, poate, odată într-un secol.