Efectul Oslo – întărirea Europei

Europenii trebuie să găsească o soluţie pentru a stopa atacarea democraţiei şi statului de drept de către indivizi şi grupuri anarhiste şi justiţiare. După masacrul comis de Anders Behring Breivik, este necesar ca norvegienii să înţeleagă că în prezent nu mai pot urma calea „splendidei izolări".

Ştim că norvegienii au o conduita aparte, că votează consecvent contra aderării ţării lor la Uniunea Europeană, nu doar pentru că ar avea un avantaj specific datorită unor resurse naturale care le-ar susţine un nivel de venituri mai ridicat, ci şi pentru că au o cultură mai „izolaţionistă", deşi recunosc avantajele globalizării pieţelor. În acelaşi timp, cred că privind spre Bruxelles şi observând aceleaşi dezbateri despre Piaţa Unică, văzând numai imagini de lideri care-şi strâng mâinile, îşi fac promisiuni reciproce după care, ajunşi înapoi în capitalele ţărilor pe care le reprezintă, sunt cuprinşi de amnezie şi dau vina pe Bruxelles pentru toate eşecurile lor sau ale partidelor lor şi-şi asumă individual sau partizan orice succes european, norvegienii, iubitori de lucruri şi decizii simple, clare, corecte şi eficiente, îşi pun întrebarea: cum să înţelegem ce se întâmpla la Bruxelles? Şi totuşi, tragicul eveniment petrecut în Oslo şi pe insula învecinată nu este de interes doar pentru Norvegia, ci şi pentru UE. Pentru norvegieni ar trebui să fie un semnal că în lumea globalizantă de azi nu se mai poate urma calea „splendidei izolări", iar multilateralismul mecanic nu poate suplini participarea total asumată la  managementul interdependenţelor globale. Iar statele membre ale UE şi mai ales instituţiile comunitare din Bruxelles au datoria să nu mai şovăie în a proceda la o mai puternică şi eficace construcţie europeană, solicitată nu doar prin lecţiile recentei crize economico-financiare, dar şi consecinţele grave ale actualei crize moral-politice de pe continentul nostru.

Stereotipii şi idiosincrazii

S-a vorbit şi scris mult despre actul terorist din Norvegia. Dincolo de probele pe care le vor administra instituţiile de aplicare a legii, este de domeniul evidentului că presupusul făptaş a fost un individ activ politic, având pretenţia de a fi justiţiar, deoarece era nemulţumit de mijloacele politice întâlnite în societate şi de procesul guvernării, motiv pentru care a recurs la calea violentă de a se exprima politic. Cu atât mai mult este de luat în considerare acest aspect cu cât actul terorist s-a petrecut pe fondul discursurilor anti-imigraţioniste ale dezbaterilor pentru alegerile locale care urmează a se desfăşura curând. Această atmosferă şi-a arătat caracteristicile şi în reacţiile media, analitice şi politice din primele zile după oribila întâmplare. Dintre acele reacţii mi-a atras atenţia cea a jurnalistei Sigrid Tjensvoll (NRK): „Dacă un islamist face ceva rău, se zice «Oh, e un musulman». Dar dacă un alb protestant face ceva rău, se spune doar că e nebun. La aceasta ar trebui să ne gândim". Într-adevăr, îndemnul ei să ne gândim era necesar, căci prea adesea reacţiile publice sunt ghidate de stereotipii, iar cele ale decidenţilor prea frecvent provin din idiosincrazii nici măcar mascate.

Potenţial conflictual

Un gând generat de povestea masacrului din Norvegia este îndreptat către identitatea noastră de europeni. În Uniunea Europeană suntem 27 de state, peste o jumătate de miliard de locuitori, zeci de naţiuni, vorbitori de câteva zeci de limbi, având obiceiuri şi culturi nu numai naţionale, dar şi regionale şi locale. Chiar şi naţiunea cea mai numeroasă din UE este doar o minoritate, din perspectiva totalităţii cetăţenilor europeni, fiecare individ din acest spaţiu ilustrând formidabila diversitate socio-umană europeană. De fapt, în aceasta constă şi una din splendorile culturii europene, dar şi soliditatea construcţiei europene propusă de Schuman şi Monnet. Nu este mai puţin adevărat că în asemenea diversitate există şi un potenţial conflictual, dacă nu este adecvat tratat. Nu degeaba continentul european are şi trista faimă de detonatorul celor mai dezastruoase conflagraţii mondiale, în secolul trecut. Iar acum, la începutul secolului al XXI-lea, constatăm că vârtejul globalizării, tehnologiile de comunicaţii şi transport, acceleraţia schimbărilor şi circulaţia liberă a mărfurilor şi persoanelor, evoluţiile demografice şi fluxurile imigraţioniste internaţionale ne-au pus în faţă provocarea de a gestiona o diversitate mult mai mare decât cea „clasică" europeană.

Situaţie în care apar frecvente confuzii, atitudini disperate, disfunctionalităţi nu doar la nivel instituţional, ci şi în segmente de populaţie ori în manifestări ale unor indivizi. De aici rezultă că managementul diversităţii trebuie să fie o preocupare serioasă cotidiană a guvernelor şi autorităţilor locale din statele membre ale Uniunii, dar nu numai.

Înmulţirea discursurilor xenofobe

În urmă cu doi ani, preşedinţia europeană rotativă, exercitată de Suedia, a introdus pe agendă „Programul de la Stockholm", dedicat Justiţiei şi Afacerilor Interne. Secţiunea 6.1.5 se referă la integrarea rezidenţilor/naţionalilor din alte ţări şi fixează ca obiectiv al Uniunii Europene să ofere „drepturi comparabile, responsabilităţi şi oportunităţi pentru toţi". Consiliul European (decembrie 2009) a stabilit şi o serie de măsuri pe care urmau să le aplice Comisia Europeană şi statele membre. Acestea, la rândul lor, au elaborat strategii europene, naţionale şi locale de incluziune, integrare, anti-rasiale sau managementul diversităţii a căror implementare ar fi trebuit să fie monitorizată şi evaluată. Numai că, în locul îndeplinirii a ceea ce s-a convenit, de către şefii de state şi guverne din Uniunea Europeană, am asistat la o înmulţire a discursurilor protecţioniste, naţionaliste, xenofobe, anti-imigraţie, creşterea în intensitate a activităţii unor curente politice pe care le credeam dispărute, atacarea democraţiei şi statului de drept de către indivizi şi grupuri anarhiste şi justiţiare. Şi toate acestea în numele democraţiei şi chiar a consolidării identitare europene! La Oslo a sunat clopoţelul trezirii şi pentru Bruxelles!

Fost negociator-şef al României cu UE

Vasile Puşcaş, profesor de relaţii internaţionale, autor a peste 20  de volume, a fost negociator-şef al României cu UE (2000-2004); în timpul mandatului său au fost încheiate toate capitolele de negociere şi s-a finalizat negocierea Tratatului de Aderare. Din decembrie 2008 până în octombrie 2009, a fost ministru pentru Afaceri Europene.