Ce i-aş fi spus dlui Van Rompuy

UE ar trebui să investească mai mult în cercetare, inovare şi în educaţie. Uniunea Europeană are nevoie de obiective prin care să întărească integrarea societăţii europene şi să provoace schimbări concrete în viaţa cotidiană a cetăţenilor.

Dl Van Rompuy, preşedintele Consiliului European, a fost la Bucureşti, la 24 februarie, pentru  consultări privind „Pactul de competitivitate" şi alte teme. Consultând statele membre, dl Van Rompuy presupune că guvernele europene s-au consultat cu cetăţenii ţărilor lor. Poate că şi Guvernul României a consultat cetăţenii, dar eu aş prezenta, ca universitar şi cetăţean european trăind în această parte a Europei, ce i-aş fi transmis dlui Van Rompuy despre competitivitate. Desigur, e vorba doar de câteva opinii.

Toţi decidenţii europeni sunt conştienţi că importante variabile calitative, precum competitivitatea, vor aduce contribuţii vitale la evoluţia UE. Ceea ce înseamnă că astfel de „ingrediente" vor fi cel puţin la fel de însemnate pentru circumscrierea procesului integrării europene în globalitate, precum politicile de bază ale Uniunii. Spre exemplu, cercetarea ştiinţifică, inovarea, educaţia, sănătatea etc. vor fi mai mult decât segmente ale politicilor sociale, vor deveni forţe motrice ale productivităţii şi competitivităţii. Bine ar fi dacă „Strategia UE-2020" ar fi înţeleasă şi prin prisma unor astfel de abordări, urmând nu doar „semestre europene", ci realizarea obiectivelor care ar întări integrarea societăţii europene şi ar aduce efecte concrete în viaţa cotidiană a cetăţenilor.

Procesul integrării europene presupune şi o continuă perfecţionare a managementului diversităţii. Rolul acestuia este să dea coeziune  Uniunii, deodată cu competitivitate globală. Căci asimetriilor spaţiului european li se adaugă şi gravele dezechilibre internaţionale. Şi putem exemplifica prin situaţia universităţilor şi cercetării ştiinţifice.

Schimbarea atitudinii

În urmă cu doi ani, OECD arăta că un absolvent universitar în SUA câştiga cel puţin dublu faţă de absolventul din Suedia (a compara cu România sau alte state din zonă este chiar demoralizant!). Ceea ce înseamnă că, în SUA, piaţa muncii plăteşte mult mai bine abilităţile şi competenţele de nivel ridicat şi se pretind mai puţine taxe. Nu e de mirare, deci, că inclusiv cercetători şi universitari din „Vechea Europă" preferă să lucreze în universităţi şi institute americane, canadiene etc. Iar în locul acestora sunt angajaţi cercetători şi universitari din Europa Centrală, Estică şi Sud-Estică.

Dar mă întreb: noile state membre ale UE trebuie să rămână în înapoiere? Vor continua dependenţa de tehnologiile şi licenţele „vestice"? Cum vor accelera  ritmul coeziunii economice, sociale, teritoriale? Ce contribuţie vor avea acestea la creşterea competitivităţii globale a UE? Şi întrebările/problemele care pot apărea din astfel de asimetrii sunt mult mai numeroase! Cu ceva vreme în urmă şi Umberto Eco semnala faptul că era imperioasă schimbarea de atitudine, în Europa, faţă de universităţi şi cercetarea ştiinţifică.

Centru de excelenţă

Aria europeană a învăţământului superior şi Aria europeană a cercetării sunt răspunsuri parţiale, care depind de modul cum statele membre aplică politici universitare şi de cercetare. Iar acolo preferinţele, tradiţiile, orgoliile, disponibilităţile sunt  multe şi diferite, iar resursele umane şi financiare apreciabile nu se validează prin maximă eficienţă, pentru a ţine pasul cu piaţa mondială a cercetării şi educaţiei universitare. De aici apare necesitatea ca statele membre şi regiunile din UE să utilizeze mai bine atât instrumentele  locale şi europene, dar şi să se îndrepte spre forme noi, cu substanţă sporită.

Profesorul Walter Klepetko (Universitatea din Viena), creatorul unui centru de excelenţă pentru chirurgie toracică, spunea recent (Medica Academica, feb. 2011): „ar fi fantastic pentru regiunea Europei Centrale sau pentru Regiunea Danubiană să poată fi stabilit un centru de cea mai înaltă excelenţă, care să servească mai multe ţări şi care să facă nu 100-200 de transplanturi, ci 300-400 de transplanturi pe an, de cea mai înaltă calitate şi să oferim tuturor celor din regiune acces la aşa ceva".

El sugerează o concentrare a eforturilor mai multor ţări din zonă pentru a se putea realiza un adevărat centru regional de excelenţă care să facă faţă solicitărilor logistice, organizaţionale, expertiză/competenţă şi, nu în ultimul rând, infrastructurii şi capabilităţilor financiare. Şi nu doar cu scop ştiinţific şi educaţional, ci pentru a oferi performanţe în serviciile adresate direct cetăţenilor.

Competiţie între regiunile europene

În cazul modificării paradigmei bugetare, din 2014, în cadrul alocării fondurilor structurale ar putea fi gândită o schemă care să încurajeze competiţia între regiunile europene în domeniul cercetării şi inovării.

Am auzit, atât la Bruxelles, cât şi în unele universităţi din UE, discutându-se despre posibilitatea stabilirii, în anumite regiuni europene, a unor centre de excelenţă care să rezulte din asocieri între un institut sau universitate din UE cu brand puternic în cercetare/inovare şi unul sau mai multe entităţi academice şi de cercetare dintr-o regiune.

Pe lângă absorbţia unor fonduri europene, regiunea respectivă ar face efortul reformării propriilor instituţii, ar valorifica la maximum propriile resurse, ar spori atât coeziunea, cât şi competitivitatea, s-ar aduce un plus de valoare la nivel local/regional, dar şi la cel european, ar creşte standardele de viaţă ale cetăţenilor din acea regiune.

Stabilind centre de excelenţă în cercetare/inovare, regiunile ar atrage şi antreprenori din lumea întreagă, practic ar deveni ele însele competitori globali pe drumul competitivităţii. Şi institutele de cercetare din zonele avansate economic din Europa ar fi în avantaj, deoarece s-ar dezvolta mai mult, ar putea angaja personal de specialitate mai numeros, iar talentele europene ar fi încurajate şi atrase să implementeze proiecte în UE. Şi s-ar simţi că bugetul european este investit pentru binele cetăţeanului.

Fost negociator-şef al României cu UE

Vasile Puşcaş, profesor de relaţii internaţionale, autor a peste 20 de volume, a fost negociator-şef al României cu UE (2000-2004); în timpul mandatului său au fost încheiate toate capitolele de negociere şi s-a finalizat negocierea Tratatului de Aderare. Din decembrie 2008 până în octombrie 2009 a fost ministru pentru Afaceri Europene.