Capitalism european şi jocuri electorale

Istoricul F. Braudel nu a fost primul şi nici ultimul care a vrut să arate că Europa contemporană este rezultatul căii de dezvoltare a „capitalismului european". În ultimele decenii ale veacului trecut s-a intenţionat demonstrarea existenţei unui adevărat „excepţionalism european", pornindu-se de la virtuţile pieţelor şi capitalismului de pe Vechiul Continent.

Crescuţi într-o astfel de percepţie, liderii politici şi economici europeni de azi nu înţeleg cum asemenea evoluţii au generat criza profundă din zilele noastre şi, ca atare, nici nu găsesc remediul potrivit. Între timp, pieţele şi economiile asiatice, americane etc. sunt preocupate de competitivitatea globală şi de repoziţionarea actorilor statali şi non-guvernamentali într-un complex proces de restructurare a sistemului internaţional.

„Capitalism vestic"

Menţinerea unei stări confuze, prelungită inexplicabil de mult timp, amânările şi ezitările decizionale succesive, adesea motivate şi explicate prin derularea unor momente electorale în state membre sau chiar în constituenţe regionale din Uniunea Europeană, au creat îngrijorare pronunţată nu doar în interiorul Uniunii, dar şi la nivel global. În contextul existenţei unui sistem de interacţiuni la scară intercontinentală, este de înţeles interesul multor actori internaţionali faţă de „mersul crizei europene", aşa cum s-a văzut şi la recenta reuniune G8 (liderii unor importante puteri economice ale lumii).

Dar şi opinia publică mondială se întreabă ce se întâmplă cu Uniunea Europeană, de ce liderii statelor membre şi ai instituţiilor comunitare practică doar jocuri periculoase cu soarta economiei europene? Un ziar din Tokyo, destul de consultat de mediile analitice internaţionale, chiar constată că liderii europeni, dar nu numai ei, se ţin de fleacuri în timp ce „capitalismul arde".

Înşiruind cazuri neobişnuite, precum insuccesul cotării pe bursă a Facebook, „tragedia greacă" şi criza zonei euro, comentarii din zona asiatică susţin că aceste exemple ilustrează realitatea unui „capitalism vestic/occidental care-şi pierde direcţia". Mai mult, ceea ce se întâmplă in Uniunea Europeana nu este doar o „tragedie grecească", ci poate deveni o adevarată tragedie globală.

Şi, în mod ironic, liderii celor mai importante corporaţii americane tind să aibă mai multă încredere în conducerea Chinei decât în conducerea SUA (întrebaţi care dintre instituţiile globale sunt  competente în managementul actualei crize, răspunsul a fost că votează, în primul rând, pentru ei înşişi, în al doilea rând pentru autorităţile bancare centrale, în al treilea pentru conducerea Chinei şi mai în urmă pentru preşedintele şi Congresul american).

Capitalism creativ şi democraţie

Departe de a fi un produs al „excepţionalismului european", aşa cum demonstrează Kenneth Pomeranz, „capitalismul şi fiscalismul militar european" s-a dezvoltat ca parte a unui context global mai amplu. Ori, cum remarca Michel Beaud, capitalismul a cunoscut forme diferite, în diverse epoci istorice, dar în fiecare dintre aceste epoci a funcţionat simultan la scală naţională/regională/locala, dar şi la cea globală.

Mai mult, susţine acelaşi autor, capitalismul a fost atât creativ cât şi distructiv. Împreună cu el putem spune că, azi, capitalismul joacă însăşi cartea existenţei civilizaţiei actuale şi a planetei, motiv pentru care ne dorim să reia faza constructivă şi in Europa.

Doar că aceasta depinde şi de state, guverne, lideri. Şi în mod deosebit de exprimarea democraţiei. Desigur, a unei democraţii în care să fie consultaţi şi implicaţi toţi cetăţenii şi nu doar casta politicienilor. Or, dacă ne referim la Uniunea Europeană, este clar că avem nevoie atât de o intensificare a integrării economico-financiare, dar şi de o dezvoltare a bazei cetăţeneşti a procesului decizional european, adică de o profundă restructurare a însaşi construcţiei europene. Uniunea Europeană trebuie să avanseze într-o altă etapă de instituţionalizare şi funcţionare, corespunzătoare vremurilor pe care le trăim şi mai ales ale celor care vor urma.

Europa, încotro?

Liderii europeni ne-au propus, până acum, soluţii la actuala criză similare celor susţinute de d-na Thatcher şi preşedintele d'Estaing, după criza internaţională de acum patru decenii: restructurarea activităţilor productive pentru asigurarea competitivităţii, creşterea presiunii pe forţa de muncă pentru a ajuta companiile să recâştige profitabilitate (inflaţie şi somaj), diminuarea/limitarea veniturilor, restricţii în domeniul securităţii sociale etc.

Doar că acest model de acumulare a dus la sistemul internaţional ierarhizat care a generat criza contemporană şi, deci, aduce mai mult cu „business as usual". Or, se vede că asemenea formule nu mai funcţionează într-o zonă euro cu multiple şi complexe interdependenţe, după cum nu se potriveşte întregii Uniuni Europene.

La întâlnirea informală de săptămâna trecută a Consiliului European s-a realizat doar o nouă temporizare, adesea justificată prin alte momente electorale (a se vedea Grecia, Franţa), dar pieţele si economiile nu mai au răbdare cu astfel de tactici. Iar cetăţenii europeni, asupra cărora se revarsă toate costurile crizei, îşi pierd tot mai mult încrederea în formulele instituţionale, sociale, politice pe care le anunţă liderii lor, încep să respingă „democraţia" castelor politicianiste şi financiar-economice.

Şi aşteaptă un răspuns atât la criza structurală pe care o parcurg, cât şi la întrebarea: „Încotro merge Uniunea Europeană?".