Un vin de-al Preşedintelui

Stăteam la o masă împreună cu alţi doi sau trei colegi scriitori, vremea era frumoasă, iar noi sporovăiam mai de una, mai de alta, cu acea inconştientă lejeritate pe care ţi-o dă

Stăteam la o masă împreună cu alţi doi sau trei colegi scriitori, vremea era frumoasă, iar noi sporovăiam mai de una, mai de alta, cu acea inconştientă lejeritate pe care ţi-o dă sentimentul că nimic rău nu ţi se poate întâmpla sau, oricum, nimic mai rău decât se întâmplase deja, ca aparţinător al acelei bresle când utilă, când enervantă, când primejdioasă. A unei părţi a ei, aceea nu tocmai dornică să ridice osanale.

La un moment dat, s-a apropiat de masa noastră un coleg din provincie, să-i zicem neutru, adică grijuliu cu cei din jur, în funcţie de felul în care gândeau, căci se ştia cum gândea fiecare, un om mai degrabă simpatic, podgorean, scriitor de proză scurtă cu accente neaoşe şi limbaj regional, în fine, un musafir nu chiar nedorit, oricum nu ne putea scoate din ale noastre, aşa că am continuat să vorbim şi după ce s-a aşezat, poftit sau nu, nu-mi aduc aminte.

Scena asta era de fapt una comună şi probabil că aş fi uitat-o dacă domnul cu pricina nu ne-ar fi zis la un moment dat, când s-a aşternut un moment de linişte, cu voce tremurând de emoţie: "Ieri am băut un vin de-al Preşedintelui!" Propoziţia asta simplă avea ceva pios, un amestec de mândrie, timiditate şi evlavie, ca şi când ceva nemaipomenit îi rezervase destinul, ca şi când faptul ăsta avea conotaţii cosmice, ca şi când i se schimbase viaţa odată cu paharul sau paharele băute cu o zi înainte. Am rămas cu toţii uşor deconcertaţi, aşa că nici măcar n-am întrebat dacă era şi Preşedintele de faţă sau doar vinul era al acestuia şi careva îi dăduse, prin bunăvoinţă, nepreţuita agheazmă. "Ei, şi?", a zis un tânăr prozator care simţea nevoia unei explicaţii la extazul care-l cuprinsese pe norocosul amic. Norocosul care băuse "un vin de-al Preşedintelui" a rămas, la rându-i, perplex, adică ce, nu înţelegeam importanţa întâmplării, miracolul care i se întâmplase tocmai lui? Nu eram conştienţi de singularitatea faptului petrecut atât de recent, de miracolul căruia îi fusese destinat, el, un umil provincial care se străduia să iasă din clisa aia anonimă a orăşelului în care nu contau decât şeful abatorului, profesorul de matematică şi ştabimea locală? Îi pusese adică Dumnezeu mâna în cap şi noi, ca nişte proşti, nu aveam acces la înţelegerea minunii, treceam pe lângă faptul ăsta unic precum acceleratul prin Ciulniţa.

Ei bine, nu e ceea ce aţi crezut până acum citind, graţie doar titlului, rândurile de mai sus. Întâmplarea cu pricina s-a petrecut acum vreo douăzeci de ani, Preşedintele din această povestire adevărată era "doar" Preşedintele Uniunii Scriitorilor şi-mi cer scuze pentru "doar", căci avea cărţi în regulă şi nu făcuse rău nimănui. Deci nu aparţine prezentului istorioara asta, ci… unui prezent continuu, etern aş zice, populat cu personaje care se subsumează aceleiaşi scheme, aceluiaş tip de reacţii pe care ţi le provoacă apropierea de putere. Fie ea economică, religioasă sau politică sau de câte feluri o mai fi puterea. Omul nostru o amuşina, voia să-i stea în preajmă, să o simtă niţel, fie şi doar prin lichidul acela care îi plăcea şefului. Ca şi când s-ar fi putut răsfrânge cumva şi asupra lui. Nu cred că se gândea că vreunul dintre noi i-ar fi spus Preşedintelui: "Uite ce băiat de treabă e X, cum vă admiră până la pământ, până la lacrimi" şi că astfel i-ar fi crescut acţiunile! Care acţiuni? Că talent nu-ţi dădea Preşedintele şi ăsta era oful cel mare al podgoreanului prozator. E de presupus că simţea de-a binelea că a fost binecuvântat bând "un vin de-al Preşedintelui". Sunt, vreau să spun, şi oameni dintr-ăştia, sinceri în felul lor gudurător, în pioşenia cu care se ploconesc, în temenelele pe care le fac când adulmecă scaunul acela binecuvântat. Picioarele lui de lemn lustruit, stofa pe care se aşază augustul şezut. Trece un timp şi personajul care se aşază acolo poate fi altul. Fidelitatea rămâne însă. Mai ales pentru scaunul cu pricina, pentru însemnele puterii. Omul din istorioara asta a avut cred ocazia să mai bea şi din vinul altor preşedinţi, căci făcea parte din acea categorie de indivizi care găsesc oricând o cale spre cămările minunate ale puterii. Nu cred că a făcut vreo diferenţă şi nu cred că i s-a părut vreodată acru.

Sunt şi oameni dintr-ăştia, sinceri în felul lor gudurător, în pioşenia cu care se ploconesc