Specii rare, printre buncăre ruseşti, la Agigea

Una dintre cele mai valoroase rezervaţii de dune marine din întreaga Europă adăposteşte specii faunistice unice în lume, dar şi fortificaţii din cel de-al Doilea Război

Una dintre cele mai valoroase rezervaţii de dune marine din întreaga Europă adăposteşte specii faunistice unice în lume, dar şi fortificaţii din cel de-al Doilea Război Mondial

Profesorul Gheorghe Mustaţă, directorul Staţiunii Biologice Marine "Prof. dr. Ioan Borcea", spune că dunele de nisip de la Agigea s-au format de-a lungul a mii de ani, prin depunerea nisipului adus dintr-un vechi golf al Mării Negre, unde astăzi se găseşte o parte din fostul lac Agigea.

De ce este valoroasă această rezervaţie? Pentru că, prin biodiversitatea plantelor şi animalelor, ea este unică în lume.

Aflată în incinta Staţiunii Biologice Marine "Prof. dr. Ioan Borcea", rezervaţia adăposteşte plante şi animale rare şi foarte rare, multe dintre ele endemice, care au supravieţuit timpului şi acţiunii omului.
Văzând lumea în desfăşurarea ei, Heraclit şi-a dat seama că totul este în mişcare, în desfăşurare, că totul curge - "panta rei".

Natura este în veşnică schimbare. Aşa de exemplu, în urmă cu 50 de ani, lacul Agigea era unul hiperhalin (n.r. - suprasărat), asemenea lacului Techirghiol. Acum, ceea ce a mai rămas din el este o baltă cu apă dulce şi asta se datorează în special acţiunii omului, spun specialiştii.

O astfel de modificare, petrecută în timp geologic în Bazinul Pontului Euxin, este secarea golfului marin care a făcut posibilă apariţia dunelor de nisip de la Agigea, printre care se văd urmele durabile ale Mării Sarmatice.

De exemplu, arată directorul staţiunii, "calcarele de pe falezele litoralului s-au format prin depunerile sedimentare ale Mării Sarmatice şi sunt contemporane cu cele de la Iaşi, de la Repedea şi de pe întreaga platformă a podişului moldovenesc, fiind generate de una şi aceeaşi mare, Marea Sarmatică".

Ioan Borcea, promotorul rezervaţiei

În anul 1915, profesorii Traian Săvulescu, Ioan Borcea şi Constantin Petrescu au descoperit, independent unul de altul, populaţiile de Convolvulus persicus - o volbură de nisip cu floare albă - şi de Ephedra distachya - conifer extrem de rar, care la Agigea formează pajişti întinse, cu fructe roşii din care se fabrică efedrina, un tonifiant folosit în prepararea produselor medicamentoase.

Or, Convolvulus persicus era cunoscută atunci numai dintr-un singur loc, din apropierea Constantinopolului. Peste un an, Zaharia Panţu colectează de pe dunele de la Agigea o specie nouă pentru flora României, Colystegia soldanela - o plantă la fel de rară, pentru prima oară descoperită la noi, iar în 1924, tot el semnalează specia endemică Silene pontica, o altă plantă de nisip.

Dar primele date faunistice din zona dunelor de nisip sunt oferite de către profesorul Ioan Borcea şi apoi de discipolul său, Mihai Băcescu.

În 1928, profesorul Ioan Borcea a rămas impresionat de bogăţia plantelor rare şi foarte rare din apropierea staţiunii şi s-a hotărât să delimiteze o suprafaţă de 600 mp pe care o declară "rezervaţie de dune marine". Iar în acelaşi an, la Primul Congres al Naturaliştilor din România, care era prezidat de Emil Racoviţă, în calitate de preşedinte al Academiei Române, profesorul Ioan Borcea face botaniştilor o invitaţie specială pentru a cerceta plantele de la Agigea.

Invitaţiei sale îi răspund Alexandru Borza şi Erasmus Iuliu Nyárády. Cu această ocazie, Alexandru Borza descoperă specia Medicago marina, o leguminoasă specifică mării, iar E.I. Nyárády găseşte ceea ce se va numi Alyssum borzaeanum.

Alyssum era o specie nouă, iar "borzaeanum" venea de la numele lui Alexandru Borza, poate cel mai mare botanist al României la ora aceea, invitat atunci în China, să studieze botanica.

"La arme cu frunze şi flori"

La scurt timp, rezervaţia avea să fie pusă în pericol, însă intervenţia categorică a profesorului Ioan Borcea a salvat-o.

În timpul acela, reprezentanţii Marinei Militare - care vedeau în promontoriul de la Agigea şi în terenul propus pentru rezervaţie un loc important din punct de vedere strategic, potrivit apărării zonei de coastă - au propus mutarea staţiunii. Ioan Borcea a luat o poziţie fermă şi a demonstrat regelui semnificaţia ştiinţifică atât a staţiunii, cât şi a rezervaţiei.

Profesorul Ioan Borcea a mai avut o astfel de confruntare în 1935, când regele Carol al II-lea a vizitat staţiunea cu intenţia de a întări fortificaţiile de coastă de la Marea Neagră.

Fost ministru al instrucţiunilor publice, dar şi om de ştiinţă cu o autoritate deja recunoscută, profesorul Ioan Borcea a reuşit să-l determine pe rege să renunţe la intenţiile sale.

În 1933, profesorul Al. Borza, în calitate de preşedinte al Comisiei Ocrotirii Naturii din România, propune specialiştilor din Biroul Ştiinţific al Comisiei "Flora României" studierea vegetaţiei de dune de la Agigea, în vederea includerii sale în lista rezervaţiilor protejate prin lege.

Un grup format din cei mai mari botanişti ai ţării a cercetat zona propusă pentru rezervaţie şi a hotărât ca aceasta să se mărească la 6.300 mp pentru a cuprinde toate plantele care meritau să fie protejate prin lege. Propunerea a fost acceptată şi, la 16 ianuarie 1939, a fost publicată Hotărârea Biroului Ştiinţific al Comisiei "Flora României", în Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 142, urmând ca suprafaţa stabilită să devină rezervaţie.

Profesorul Ioan Borcea s-a stins din viaţă în 1936, însă rezervaţia de dune marine de la Agigea a rămas şi, chiar dacă fortificaţiile de coastă au fost întărite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, teritoriul nu a fost afectat.

În 1944, mareşalul Ion Antonescu a promulgat o lege prin care a luat 15 hectare din teritoriul staţiunii pentru a întări fortificaţiile de coastă. "În acest spaţiu - povesteşte prof. Gheorghe Mustaţă - s-a construit şi o clădire destinată comandamentului, pusă în legătură directă cu fortificaţiile. Aceste fortificaţii se găsesc la hotarul de vest al rezervaţiei. Din 1967, teritoriul luat prin legea lui Antonescu a fost retrocedat Staţiunii Biologice Marine <> ".

Fortificaţiile pot fi vizitate odată cu rezervaţia, ca vestigii ale istoriei. Staţiunea intenţionează chiar să le introducă în circuitul turistic, iar Gheorghe Mustaţă, optimist, declară că ar vrea să amenajeze cât de curând şi un uriaş acvariu cu specii de peşti care să întregească şi să echilibreze ecosistemul marin.

În rezervaţie au fost identificate, în timp, 120 de specii de plante superioare şi opt specii de plante inferioare, astfel încât, încă din anul 1962, puteau fi recunoscute trei fitocenoze mari (n.r. - o fitogenoză se referă la mai multe plante care se asociază între ele, formând o unitate; sunt plante care convieţuiesc în bună înţelegere): una de Alyssum borzaeanum, una de Carex ligerica şi alta de Ephedra dystachya.

Unitate în (bio)diversitate

Unul din cele mai interesante aspecte din rezervaţie este inepuizabila "ofertă" de specii noi pentru ştiinţă. Ai crede că vreme de peste trei sferturi de veac au fost descifrate toate tainele acestui spaţiu. Dar cercetările scot mereu la suprafaţă numeroase specii rare, foarte rare şi unele chiar noi pentru ştiinţă.

Succesiunea sezonieră a plantelor din rezervaţie e un alt fenomen miraculos, care arată cât de desăvârşită şi ordonată e natura şi, în acelaşi timp, cât de diversă. La începutul primăverii îşi fac apariţia plantele efemeroide.

Acestea au o scurtă perioadă de viaţă, de circa o săptămână, fiind urmate de plantele efemere care au o durată de vegetaţie la fel de redusă, însă au nevoie de mai multă căldură decât efemeroidele. Apariţia lor timpurie se explică prin faptul că aceste plante se grăbesc să răsară înaintea celor înalte, care, prin constituţia lor avantajoasă, au acces mai sigur la lumina soarelui.

În luna mai, rezervaţia este îmbrăcată în culorile vii - de galben şi roşu - ale plantelor de Alyssum, Adonis, Papver şi Ephedra. În timpul verii, aspectul vegetaţiei prezintă un accentuat caracter xerofil (n.r. - plante care se pot dezvolta în locuri lipsite de umiditate). Pe timp secetos, melcii de Zebrina varnensis şi Helicella candicas dobrudschae urcă de-a lungul plantelor şi rămân, fără să mănânce, în aşa-numita diapauză estivală. În anotimpul rece, iernează în nisip, anticipând nivelul temperaturilor.

Dacă iarna e mai grea, ei se afundă la 20-25 de centimetri în pământ, iar dacă anotimpul e mai puţin geros, ajung la o adâncime de doar 10-15 centimetri. Vrabia spaniolă (Passer hispaniolensis) şi grangurele (Oriolus oriolus) sunt doar două din speciile de păsări specifice rezervaţiei. Ultima este o pasăre cu corpul galben-auriu, cu aripile şi coada negre.

Masculul cântă foarte frumos, mai ales dimineaţa. În rezervaţia din Agigea este oaspete de vară, care preferă parcurile, grădinile şi dumbrăvile. Se hrăneşte cu insecte, dar şi cu fructe moi şi struguri. Şerpii neveninoşi (Coronila austriaca şi Coluber jugulari) şi veninoşi (Vipera ursini) fac parte din rarităţile zonei, iar broasca ţestoasă (Testudo graeca ibera) este o subspecie caracteristică Dobrogei.

Trăieşte 90-125 de ani, în zone aride, nisipoase, sau în terenuri uscate cu tufişuri bogate, fiind iubitoare de căldură. Depune ouăle în nisip, unde le cloceşte 70-80 de zile. Este răspândită în nordul Africii şi se hrăneşte cu plante ierboase, cu rădăcini, dar şi cu râme şi melci.

>> Fortificaţiile de la Agigea au fost întărite după intrarea ruşilor în ţară şi oarecum sub controlul lor. Reprezentau zone strategice împotriva navelor nemţeşti ce încercau să pătrundă în Portul Constanţa sau care intenţionau să atace zona de coastă. Ruşii făceau lucruri robuste, deosebit de rezistente.

Prof. Gheorghe Mustaţă