Apusul pescuitului tradiţional în Deltă

Interzicerea vechilor unelte de pescuit, preţul mic la care cumpără cherhanalele peştele şi evoluţia turismului în localităţile din Deltă proiectează un viitor sumbru asupra pescarilor. Un locuitor al Sulinei povesteşte cum se practica pescuitul acum 30 de ani în Delta Dunării şi cum a ajuns braconajul singura cale de supravieţuire a localnicilor.

Adrian Rahău, 47 de ani, practică pescuitul în Sulina de când era copil. Amintirile frumoase de acum trei decade şi schimbările care s-au produs în ultimii ani în industria pescuitului din Deltă îi apasă sufletul atât de mult, încât crede că “mâine, poimâine va muri de oftică”. Pentru el, meseria de pescar a dispărut.

“Se va vorbi despre orice în Sulina, de la începutul anului care vine, dar nu de pescuit”, spune Rahău.  Pescarul crede că Delta se va închide, ceea ce în niciun caz nu va constitui o bucurie pentru localnici.

Pescarul Adrian Rahău, povestindu-şi amintirile  Foto: mihai stoica

De fapt, pentru el, Delta este deja închisă, având în vedere perioada de prohibiţie de trei luni şi interzicerea setcilor pe tot parcursul anului.  Uneltele permise în prezent sunt vintirul şi talianul, care nu fac faţă nevoilor pescarilor.

“Autorităţile spun că ne vom descurca foarte uşor din turism şi tot ei ştiu foarte bine că turismul există doar trei luni pe an, iar anul n-are trei luni, are de patru ori mai multe.

Nu ştiu dacă mai interesează pe cineva cum vom trăi”, mai spune Rahău. Pescarul se întreabă de câte ori au crescut preţurile la peşte, în magazine. Nici nu contează, spune el, din moment ce cherhanalele plătesc, de 20 de ani, acelaşi preţ pentru peştele

luat de la pescari: “Deci, ca să poţi face faţă, trebuie să prinzi mai mult peşte, foarte mult. Dar cu ce, dacă nu te mai lasă cu niciun fel de sculă? Aşa că, vrei, nu vrei, te laşi de pescuit.

O să plecăm şi noi la căpşuni, prin Spania sau Italia... Noi ne amăgim, facem un fel de pescuit autorizat, dar furat. Hoţie, braconaj, tot dracu’ ăla e... de fapt se fură ca să poţi supravieţui”.

Peştele, la acelaşi preţ de 20 de ani

În Sulina sunt trei cherhanale, toate privatizate. Preţul unui kilogram de caras este în jur de 2 lei, pe când în Galaţi ajunge la 7 lei.

Rahău spune că, dacă peştele ar fi cumpărat de cherhanale la preţul din magazine şi dacă pescarul ar prinde 100 de kilograme de caras pe săptămână, atunci acesta ar trăi fără probleme.

Cu 700 de lei câştigaţi pe săptămână din vânzarea carasului s-ar face într-o lună 2.100 de lei, bani cu care, potrivit lui Rahău, se poate trăi mai mult decât bine într-un orăşel din Delta Dunării.

Pescarii se plâng că liniştea din Deltă a dispărut din cauza prea multor organisme de control

“Dacă azi o societate a plecat cu două tone de peşte, de fapt, aceasta are trei, una-i la negru. Scade producţia, dar ei nu spun că îşi formează oamenii şi trec din ce în ce mai uşor prin filtrele astea. În momentul în care nu se va mai pescui, vor pierde şi ei, dar acum, pe ultima sută... hai să mai furăm puţin...”, conchide pescarul.

Pe vremuri exista o singură cherhana în Sulina. Societate de stat,  “Piscicola” avea mai multe puncte de colectare, unde pescarii mergeau să predea peştele.

“Indiferent de cantitate, aveai salariu fix, eventual îţi mai dădea şi o primă pentru cantităţi mai mari. Şi mai vindeam şi la localnicii de prin oraş”, îşi aminteşte Rahău de perioada în care trăia bine.

Zvonul că nu mai este peşte în Deltă nu este adevărat, spune pescarul. “Cineva nu vrea să gândească, din moment ce se tot cere protejarea speciilor de peşte, cum sunt cele din Marea Neagră.

Câte ţări înconjoară Marea? De ce numai România nu pescuieşte aici? Noi cică trebuie să protejăm speciile, dar ele sunt libere, se plimbă prin toată marea.”

„Unde nu-i mână de om, balta se distruge“

Deşi toată viaţa a trăit într-un oraş liniştit, pescarul din Sulina este conştient de faptul că oamenii cu bani, din oraşe aglomerate precum Bucureştiul, nu mai suportă agitaţia şi se retrag în locuri mai puţin sufocante.

Pe vremuri, cu permisul de pescuit, localnicii intrau oriunde în Deltă 

“Eu îi înţeleg, dar ei nu-şi dau seama că strică mai mult ca noi. În primul rând, este perioada asta în care nu mai avem ce căuta în baltă şi balta se distruge tocmai pentru că nu intrăm în ea.”

Rahău povesteşte cum înainte, primăvara, fiecare pescar îşi curăţa câte o bucăţică de ghiol, de bunăvoie. “Acum, dacă zona va fi concesionată, nimeni nu va avea grijă de ea, doar pe hârtie... o vor exploata şi atât. Deja fac asta. De fapt, n-a fost bine nimic de la Ceauşescu încoace, totul s-a făcut numai pentru distrugere”, adaugă Rahău.

Unde nu e mână de om, nu este nici peşte, nu e pasăre, nu e nimic. Toate canalele pe care se naviga erau curăţate pe vremuri. Peştii răpitori, ca ştiuca, bibanul, şalăul, de exemplu, sunt foarte sensibili.

Dacă nu au un loc curat unde să înoate, nu vin: “Dacă sapi un canal lung de 20 de metri şi adânc de patru, anul ăsta ai peşte în el, cu toate că nu are un fir de iarbă.

La anul ai să ai mai puţin, peste doi ani şi mai puţin, peste trei ani deloc. Efectiv, se strică mâlul de pe fund şi miroase dacă-l scoţi a DTT, praful ăla pe care-l puneai pe găini când aveau purici.

Chestia asta o făceau pescarii înainte, aveau greblă şi alte scule şi curăţau fundul canalului. Iar pe loc proaspăt vine peştele. Când cureţi pământul, planta iese nouă, iar peştii au ce mânca”, explică pescarul.

O zi din viaţa unui pescar de odinioară

Pescarul Adrian Rahău spune că nu mergea în fiecare dimineaţă la pescuit, doar la început de săptămână. Pleca luni şi venea vineri sau sâmbătă, iar duminica se odihnea. Dormea în barcă. “Era o senzaţie fantastică”, spune el.

Un fost pescar, mâhnit că a rămas fără singurul mijloc de trai

“Sunt oameni care, în momentul în care s-a interzis pescuitul la cârlige, au murit... de oftică. Erau oameni care aveau experienţă, care simţeau peştele, îl miroseau... oameni care nu se vor mai naşte aici, în Sulina. Fiind doi fraţi atât de buni, de experimentaţi, nu se înţelegeau.

Nu se suportau, toată viaţa n-au vorbit din cauza concurenţei. Unul era pilot, unul era pescar, dar şi pilotul ăsta pescuia.  Când plecau ei pe mare sau pe Dunăre, atunci sigur era peşte. Şi mai era tatăl socrului meu.

Era surdomut, nu auzea, nu vorbea, dar el când ne dădea de înţeles că e timpul să plecăm la peşte nu se înşela niciodată. Unde a învăţat asta? Că n-a vorbit niciodată cu nimeni... Aşa s-a născut”, povesteşte pescarul.

Dacă nu-i vor mai da voie pe baltă, Rahău spune că va lua barca, dar fără să pescuiască. “Măcar să dorm acolo, să ştiu că mă aflu în mediul acela de vis”, spune oftând Rahău.

De la peşti la raţe şi porci mistreţi

După câteva zile, pescarul venea acasă cu vreo 1.500 de kilograme de fel de fel de peşti. “Mai dădeam şi pe la vecini. Se trăia foarte bine din pescuit. Eu pescuiam şi în prohibiţie. atunci, mă jucam, eram îmbarcat, mă însurasem şi furam secile lui socră-miu care era plecat la Sfântu Gheorghe, la migraţia scrumbiilor.

Peştii răpitori, cum e ştiuca, nu vin decât în canalele curăţate de pescari   Foto: ihai stoica

Şi prindeam 200 – 300 de kg pe noapte. Dar nu mă duceam că-mi trebuiau bani, mă duceam că nu puteam sta acasă, asta iubeam să fac.

” Dacă se sătura de peşte într-o săptămână, Rahău spune că pescuia doar într-o zi, a doua zi mergea la vânătoare, împuşca câte 200-300 de raţe, lăsa raţele acasă şi noaptea mergea să împuşte un porc mistreţ.