Amintiri din minele aurifere de la Roşia Montană

Foştii mineri din Roşia Montană povestesc, la bătrâneţe, cum se practica meseria pe care o începeau încă de la 13 ani. De mici şi-au câştigat banii de pe urma minereurilor. Şi aşa au ţinut-o întreaga viaţă, din blestemul sau norocul de a se naşte într-o zonă plină cu metale preţioase.

Până în 1948, când statul socialist a naţionalizat toate minele din Roşia Montană, acestea aparţineau fie statului, fie proprietarilor privaţi cărora le-au fost concesionate anumite zone în scopul exploatării miniere.

Când copiii localnicilor ajungeau pe la vârsta de 13, 14 ani, părinţii îi „angajau” în propria mină, dacă erau proprietari privaţi, sau în minele care aparţineau „vecinilor”.

La 79 de ani, Carol Mignea îşi aminteşte bine acea perioadă, în care principala sa îndeletnicire era să transporte minereurile extrase din subteran până la instalaţia de măcinare a acestora.

„Părinţii ne foloseau drept angajaţi”, spune amuzat „nenea” Carol, cum îl strigă localnicii. „Coboram în subteran cu nişte coşuri în spate pe care, după ce le urcam pline cu minereu la suprafaţă, le puneam pe spinarea măgăruşilor”, povesteşte el.

De mici câştigau bani prin muncă

„La mânat de minereuri”. Aşa se numea prima ocupaţie a copiilor născuţi pe pământuri care mustesc de metale preţioase. Primeau şi recompensă pentru asta, ca să fie şi ei în rând cu lumea.

Vreo 350 de lei primeau pe săptămână, ceea ce în zilele noastre ar echivala cu o sumă de 15-20 de lei. Ziua copiilor era plină. Făceau şi scoală până la prânz, patru ore pe zi.

Fostul miner Carol Mignea îşi aminteşte de îndeletnicirile pe care le avea în trecut  Foto: Adevărul

„Mergeam acasă să mânânc ceva ca să prind forţă şi pe la ora 2:00 după-amiază, după ce-mi făceam şi lecţiile gata... la mânat! Avea tata o vorbă: hai, mai iute cu mâncarea, mai iute cu lecţiile şi haida iute la mânat!”, îşi aminteşte Mignea.

După ce ajungeau pe la 15 ani, copiii erau duşi de părinţi în mină. „Pentru a ne iniţia în tainele mineritului”, mai spune bătrânul Mignea.

„Începeam să facem operaţiuni uşurele, ni se arăta cum se taie minereul, cum se face o galerie, cum identificăm zăcămintele”, spune „nenea” Carol.

Până la 22 de ani a urmat o şcoală profesională şi apoi, după armată, o şcoală tehnică de maiştri în minerit. Acolo a învăţat ceea ce a profesat ulterior, la Mina Roşia Montană: meseria de maistru în electromecanică minieră.

Greutăţile au apărut începând cu 11 iunie 1948, când toate minele private au trecut în proprietatea statului, potrivit bătrânului care îşi aminteşte obsesiv această dată: „A zguduit soarta tuturor familiilor.

Tata fusese proprietar de mină. Depindeam de stat acum, procesele de exploatare minieră s-au mecanizat tot mai mult, aşa că mulţi au trebuit să plece în alte comune din cauza reducerii locurilor de muncă”. Pentru Mignea aceasta a fost perioada care i-a marcat cel mai puternic existenţa.

Prin trecerea la mineritul industrial, gestionat exclusiv de stat, s-au pierdut în proporţie considerabilă componentele  fizice specifice aşezărilor miniere:  şteampurile (maşini folosite în trecut pentru sfărâmarea minereurilor aurifere) au fost distruse, canalele de dirijare a apei au fost dezafectate, iar multe locuinţe au dispărut.

Inventarea dinamitei a uşurat munca minerilor

După 21 de ani de minerit, Valentin Rus povesteşte despre îndeletnicirile oamenilor care şi-au petrecut toată viaţa pe teritorii destinate exploatării de minereuri.

Zonele miniere erau perforate pentru ca în găurile respective să se împuşte dinamita care genera explozia şi implicit spargerea rocilor. Acestea erau transportate cu ajutorul unor vagoane până la şteampurile unde erau măcinate ulterior.

Minereurile erau măcinate pe vremuri cu ajutorul şteampurilor de lemn  Foto: Credit

„Aceste utilaje funcţionau pe baza unui sistem asemănător morilor de apă”, spune Rus. Prin rotirea lor, generată de apă, se puneau în mişcare „săgeţile”, nişte pari de lemn prevăzuţi la capete cu metale, care sfărâmau rocile. Galeriile subterane erau completate la suprafaţă de un sistem complex de instalaţii de prelucrare a minereului.

Lacurile de acumulare create, numite tăuri, alimentau firele de apă din văi, unde erau amplasate şteampurile. Abia în 1970, prin trecerea la mineritul industrial, s-au dezvoltat exploatările miniere de suprafaţă din Roşia Montană. Minerii nu mai lucrau în galerii, ci în cariere.

Minerii primeau un salariu săptămânal, pe lună revenindu-le circa 8 milioane de lei vechi, mai precizează Rus.
Până în anul 1866, când Alfred Nobel a inventat dinamita, minele erau exploatate prin eforturi uriaşe, doar cu dalta şi ciocanul, menţionează Rus.

Tranziţie

Odată cu trecerea la mineritul industrial, gestionat exclusiv de stat, s-au pierdut în proporţie considerabilă componentele  fizice specifice aşezărilor miniere:  şteampurile (maşini folosite în trecut pentru sfărâmarea minereurilor aurifere) au fost distruse, canalele de dirijare a apei au fost dezafectate, iar multe locuinţe au dispărut.