"Sunt tentat uneori sa preiau din povara care apasa asupra tuturor"

(interviu acordat, in martie 2002, revistei timisorene "Timpolis")

Copilul care mergea la scoala descult a invins Dumitru Tinu s-a nascut in urma cu 62 de ani in localitatea Coteana, din judetul Olt. Intr-un sat in care "oamenii se intalneau dupa-amiaza pe ulita si citeau ziarele. Erau foarte interesati de ce se intampla", isi aminteste. Copilaria nu i-a fost lipsita de griji, lovindu-se de lipsuri de tot soiul. "Eram un copil descult, nascut intr-o casa unde nu exista biblioteca, din parinti nestiutori de carte". Erau trei frati, Dumitru Tinu fiind mezinul. Ceilalti doi frati nu au atins faima lui "Mitru", cum il dezmierdau acasa, ei neavand sansa de a face o cariera intelectuala. Au trecut zeci de ani, dar directorul Adevarului nu poate uita sacrificiile pe care parintii lui le-au facut pentru a-l ajuta sa-si faca o cariera. "Parintii si-au dorit ca macar eu sa invat carte si sa revin in sat invatator. Sacrificiul era insusi faptul ca m-au trimis la scoala, la oras, la Slatina. Era maximum pe care mi-l puteam imagina. Era un miraj numai cand ne apropiam de Slatina". Copil fiind, isi insotea familia, o data pe saptamana, in "marele oras", plecand din sat cu caruta. Parintii, fiind saraci, nu l-au putut ajuta cu bani pe timpul scolii. "Primul an am stat in gazda la o familie de tigani. La internat trebuia sa plateasca circa 240 de lei pe luna si nu aveau. Cunosteau o familie de tigani, care venea prin sat si colecta fulgi, iar in schimb dadea fel de fel de obiecte de menaj. De cate ori veneau in sat, ramaneau peste noapte la noi. Le puteam da produse agricole. Erau niste oameni foarte cumsecade". Nu stie daca mai supravietuieste vreunul dintre ei. "I-am cautat apoi, mult mai tarziu, si mi-a parut rau ca nu i-am mai gasit. Le-au demolat casa si au plecat". Se intampla dupa anul I de liceu, cand s-a si mutat la internat. Dar in fiecare sambata mergea acasa. 19 kilometri pe jos, indiferent de anotimp!... "Daca as fi fost complexat, probabil, nu as fi reusit. Drumul din sat trece pe la bariera. E vorba de bariera de la calea ferata, la intrarea in Slatina. Stiam ca trebuie sa trec bariera si am trecut-o". La varsta aceea adolescentina a inteles ca pentru el nu mai era cale de intoarcere, ca nu mai avea ce cauta in sat. "N-aveam voie sa ratez, trebuia sa merg inainte". Peste zeci de ani, povestea copilului Dumitru Tinu s-a repetat intr-un fel. Recent, pe masa directorului cotidianului Adevarul - singurul director de ziar din tara care are o rubrica saptamanala, in care raspunde scrisorilor venite din partea cititorilor - a ajuns o scrisoare venita de la un copil sarac, de la tara, dar, poate, neincrezator in capacitatea lui. "Am fost foarte impresionat citind scrisoarea. Chiar cred ca nu trebuie sa se simta complexat un copil venit de la tara, ca e posibil sa fie la fel de bun, poate mai bun ca altii care au Internet, biblioteca in casa..." Solitudinea din perioada studentiei Si a devenit student la Institutul de Limbi Straine din Bucuresti, absolvind ca specialist I in filologie rusa si romana. A fost si acolo o perioada foarte grea, peste care a trecut doar datorita dorintei de a realiza ceva in viata. Si datorita unui caracter puternic. "Am fost foarte ambitios. Cred ca ceea ce am realizat se datoreaza muncii, ca este rezultatul serilor de lectura, cand nu ma duceam la reuniunile studentesti, pentru ca nu aveam cu ce ma imbraca. Stateam in camin absolut singur si citeam. Nu ma simteam un om frustrat, ma adanceam in lectura, stiam ca trebuie sa muncesc mai mult decat altii. Aveam si de recuperat destul". Cariera lui Dumitru Tinu, "un adevarat maratonist", cum este caracterizat, nu se datoreaza "originii sale sanatoase". Au fost atatia alti baieti, proveniti din aceleasi medii, care au intrat in Capitala desculti... In perioada studentiei nu a avut niciodata pantofi si haine corespunzatoare pentru a iesi la vreo reuniune. Primii pantofi i-au fost facuti de un cizmar din sat, iar primele haine cu care putea iesi in lume le-a avut la 22 de ani, la absolvirea facultatii. De la varsta de 22 de ani a intrat in presa, la Scanteia - aspect speculat din plin de toti cei carora Dumitru Tinu, prin Adevarul, le sta in calea afacerilor negre, le divulga modul dubios, mizerabil, in care au prosperat. La Scanteia a lucrat pana in 1989, la Departamentul Politica Externa. Sa aiba complexul Scanteii? "Nu. Ar insemna sa sterg din biografie perioada tineretii mele. Am inceput sa lucrez in domeniul politicii externe. Nu o spun pentru a ma scuza, ci pentru ca a fost sansa mea de a ma forma. Ma simteam bine facandu-mi meseria". "Doua cuvinte ar putea sa exprime ceea ce a fost un crez pentru mine: munca si onestitatea Dumitru Tinu pare o fire retrasa, exagerat de calma. Un om foarte cult, dar care, la prima vedere, nu iese din sfera... cenusiului. "E o falsa impresie. Sunt o fire colerica. Dar m-am educat. Mi-am propus, de exemplu, sa-mi inving timiditatea. Nici colegii mei nu cred ca de fapt sunt timid". Il preocupa insa foarte mult sa reinstaureze linistea, calmul, dar se considera un om de bataie. "Am avut multe nume grele in evolutia tarii, cu care ziarul a fost foarte sever, impotriva carora am iesit la bataie. Au fost situatii in care raspunderea luarii unei decizii radicale a apasat numai pe umerii mei". Exista vreun lucru pe care si-l reproseaza Dumitru Tinu in activitatea profesionala? "Fiecare avem ceva sa ne reprosam. E un lucru extraordinar sa identifici ceea ce ai gresit si sa-ti asumi greseala. In fata colegilor foarte adesea fac acest exercitiu". Multa lume ar vrea sa stie care sunt valorile fundamentale pentru acest om, pe care majoritatea jurnalistilor - nu doar cei aflati la inceputul carierei - si l-au transformat in azimut. "Doua cuvinte ar putea sa exprime ceea ce a fost un crez pentru mine: munca si onestitatea". Iar daca ar fi sa schimbe ceva in viata lui, ceva care il nemultumeste profund: "As vrea ca ziarul sa ajunga mai repede la ceea ce aspir, sa devina un ziar european". Dar omul pe care, cand il vedem la televizor - foarte rar - este intotdeauna imbracat impecabil, de o eleganta extrem de sobra, si pe care toata lumea il percepe ca fiind foarte implinit isi mai reproseaza ceva: "M-am dezobisnuit sa ma bucur, sa fiu fericit. Sunt tentat uneori sa preiau din povara care apasa asupra tuturor. As vrea sa o preiau asupra mea si sa ma consider o parte si eu vinovat. Si cred ca e exagerat. Trebuie sa ne privim cum suntem si sa ne implicam acolo unde putem si cat putem. Nu mai mult".