Viaţa fără televizor

Există oameni care au hotărât să renunţe definitiv la televizor. Textele care urmează sunt despre ei, despre motivele lor şi despre ce se întâmplă după o astfel de decizie.

Românii se uită la televizor, în medie, patru ore şi zece minute în fiecare zi. Mai mult de jumătate dintre români nu au citit nicio carte anul acesta. Peste 65% dintre noi consideră că televiziunile manipulează, iar 98% îşi doresc ca programele vizionate să aibă un rol educativ. În fine, peste 83% se uită zilnic la televizor. Ce este în neregulă cu toate aceste cifre? Pare că oamenii una vorbesc, alta fac, cum se mai zice în popor. Că şi-ar dori să vizioneze ceva educativ, dar în niciun caz nu pot concepe o astfel de caracteristică în afara televizorului. În niciun caz într-o carte, de fapt. Apoi, se plâng că odraslele se uită la porcării la televizor. Şi-ar dori să le ofere ceva frumos, nu-i aşa?, dar asta nu îi împiedică să-i lase cu ochii în ecran vreme de câteva ore bune. Şi asta zilnic.

Înlocuirea TV-ului
Aceste cifre mai spun ceva. Că dacă România este undeva peste media din Uniunea Europeană, acest ceva este cu siguranţă la consumul de televiziune. Da, românii iubesc TV-ul, indiferent de calitatea lui, iar directorii de programe ştiu asta. Aşa se explică şi explozia de reality-show-uri,
telenovele, dezbateri politice şi emisiuni de divertisment. În tot acest climat, există persoane care merg contra curentului. Au renunţat la televizor. Definitiv. L-au înlocuit cu lectura, plimbările, activităţile domestice sau, pur şi simplu, cu nimic. Au rămas aparatele acolo, triste, nebăgate în seamă. S-au deconectat de la companiile de cablu şi gata!, aşa s-a terminat una dintre cele mai lungi idile din viaţa unui om. În ceea ce urmează, aveţi câteva dintre poveştile lor. Completate de date, voci ale specialiştilor şi analize, menite să configureze, chiar şi parţial, o despărţire.

Televizorul e gunoi
Eu nici nu mă mai uit la televizor. Într-o dimineaţă, acum câţiva ani, stăteam la televizor şi schimbam canalele, iar la un moment dat am apărut la televizor. Era o emisiune înregistrată cu mult timp în urmă - una dintre puţinele mele apariţii televizate. Era la TVR Cultural, un post care nici nu mai există acum. Şi peroram acolo despre starea presei, alături de colegul Andrei Crăciun. Mi-a fost atât de ruşine, uitându-mă câteva secunde la prestaţia mea televizată. Făceam apel la vechile valori ale jurnalismului, la Geo Bogza, la Fănuş Neagu, la nu mai ştiu cine. Eu la televizor.

Ce impostor am fost! Ce pierdere de vreme şi ce teatru prost. Îmi amintesc că în seara precedentă înregistrării am petrecut la un bar, până spre ziuă, cu acelaşi Andrei Crăciun. Apoi am filmat emisiunea asta culturală şi îmi era o nesfârşită silă. Dar chiar şi aşa, tot făceam apel la alde Geo Bogza şi Pamfil Şeicaru. Aşa sunt eu: o lepră.

Văzându-mă în ecran m-a luat un rău de la stomac şi am oprit televizorul. Şi de atunci, gata! Nu mai. Am aflat mai apoi că emisiunea aia a tot fost redifuzată de TVR Cultural la câteva luni o dată. Din când în când mă mai pomeneam sunat de câte un cunoscut: „Te-am văzut azi-dimineaţă la televizor. Câte mai spuneai!". M-a văzut toată familia. Bunică-mea a fost chemată peste garduri de o vecină de-a ei, Drina, care are televizor, să mă vadă şi ea. De atunci cred cu tărie că televizorul e gunoi. Milioane de ore de talk-show în care diverşi perorează despre starea presei, politică, vedete, actualitatea în sport. Fac şi ei, la fel ca mine, apel la diferite valori. Nu-i doare gura să facă. Pe mulţi dintre impostorii ăştia îi cunosc îndeaproape. Se fixează pe fluxul ideilor la modă şi îşi dau drumul pe albia asta. Nu mai pot fi deturnaţi. Se prăvălesc aşa până ajung să-şi creadă propriile nerozii.

De fapt, mă uit la televizor. La serviciu, câteva zeci de televizoare stau agăţate de tavan. Văd totul şi uit totul imediat. Dar când ajung acasă îmi e frică să mai pun mâna pe telecomandă. Chiar şi acum, după ce TVR Cultural a fost desfiinţat, îmi e teamă că s-ar putea să răsară din arhiva televiziunii publice chipul meu obosit vorbind despre probitatea morală a ziariştilor de ieri şi de azi. Televizorul e gunoi.

Cristian Delcea este reporter la ziarul „Adevărul"

În cărţi sunt filme mai interesante decât la TV
În România e greu să nu te uiţi la televizor. Oricum, se uită el la tine: emisiunile de miercuri seara devin subiecte de dezbatere joi dimineaţa, internetul abundă în „filmuleţe" cu „ce ai ratat aseară", ziarele citează editorialişti care-şi dau cu părerea despre părerea politicienilor invitaţi „în platou", se fac ediţii speciale despre ediţii speciale şi, când se odihnesc moderatorii, se difuzează reluările „dezbaterilor televizate".

De când nu faptele, ci declaraţiile oricui sunt tratate ca ştiri de sine stătătoare (probabil recordul a fost bătut de „un post quality" care anunţa cu litere mari, negre, pe fundal galben: „aflaţi în exclusivitate mărturiile taximetristului cu care s-a plimbat unul dintre martorii la celebra crimă") a crescut atât de mult fluxul de „informaţii" cu care e alimentat „telespectatorul" încât ar fi nevoie de nişte zile cu câte 27 de ore. Plus alte 10 ore pentru „reality show-uri" perfect regizate, cu talent şi talente. Să avem timp să ne uităm la televizor!

Eu însă nu prea am timp: decât să stau pironită cu ochii în ecranul extraplat, mai bine fac clătite. Sau îl tund pe băiat pentru că i se pare că are părul prea lung la spate şi nu se aşază buclele cum trebuie. Sau aranjez rochiile în dulap - sunt cam multe şi se şifonează! Sau citesc. Sunt în cărţi nişte filme mult mai interesante decât cele din grila TV. La orele lor de „maximă audienţă", eu beau cafea şi mănânc biscuiţi, spăl fuste de mătase, vorbesc cu soră-mea la telefon, topesc caşcaval peste ardei copţi, fac masaj, mă documentez despre mărimile cămăşilor masculine, le scriu prietenelor care îmi scriu şi, în general, încerc să-mi menţin sănătatea mintală.

Ceea ce vă dorim şi dumneavoastră, pentru că nici nu ştiţi ce rataţi!

Liviana Rotaru este editor la revista „Story"

Observ cum oamenii preiau idei care nu sunt ale lor
Am auzit că Uca Marinescu a renunţat la televizor nu ca o alternativă de viaţă, ci pentru că a trebuit să aleagă între abonament la cablu şi mâncare la pisică. La noi nu a fost aşa.

Ideea de a renunţa la televizor am luat-o dintr-un articol din „Dilema Veche". Autoarea povestea cum şi-a schimbat viaţa renunţând la televizor. Punerea în practică a venit când ne-am mutat şi am constatat că pentru a ne conecta la cablu trebuia să aşteptăm foarte mult timp. Am luat-o ca pe un semn şi am renunţat. Atunci mi-am dat seama cât de mult timp petreceam, de fapt, în faţa televizorului. Mama a avut o reacţie simpatică: „Păi, şi când vine cineva în vizită la voi, ce faceţi?". I-am explicat: cine ne vizitează vrea să petreacă timp cu noi, nu să se uite la televizor.

Dimineaţa, la birou, mă simt câteodată în afara subiectului. Se discută despre cine ce a mai făcut cu o seară înainte. Invariabil, ceilalţi povestesc ce au urmărit la televizor. Îmi trec pe la ureche tot felul de personaje noi: doctor Oz, Suleyman...

Oricum, sunt departe de a-i simţi lipsa. Mă întreb cum de aveam înainte (şi) timp să mă uit la televizor, deşi nu am fost niciodată o împătimită. Acum, seara mergem la cinema (noi suntem cei doi spectatori de la Cinema Europa...), citim, ne vedem cu prietenii, alergăm în parc. Plus că am luat o deprindere nouă: cumpărăm ziare. Am renunţat la televizor, dar îmi place să ştiu tot ce se întâmplă. Bineînţeles că stăm mai mult pe net.

Cel mai interesant mi se pare acum să observ, în discuţiile celorlalţi, mai ales cele pe teme politice, cum oamenii preiau idei care nu sunt ale lor şi care le sunt inoculate de diverse televiziuni. Pot să-mi dau seama la ce post s-a uitat fiecare cu o seară înainte în funcţie de părerile pe care şi le exprimă şi care sunt, de fapt, ale postului respectiv...

Andreea Bucătaru este economist

Nu mai privesc, nu mă priveşte
De aproximativ un şi jumătate mi-am eliberat existenţa de televizor. „Nu mai privesc, nu mă priveşte." După tot acest timp, nu pot să zic că îi simt lipsa absolut deloc... Se spune că atunci când nu mai ai un lucru poţi să îţi dai seama de adevărata lui valoare.

Judecând la rece, televizorul nu aducea nicio valoare în viaţa mea: o mare pierdere de timp cu emisiuni schizoide, ştiri manipulate politic, informaţii depreciate, promovare de non-valoare şi non-talent, filme difuzate şi redifuzate de zeci şi sute de ori etc.

Nu vreau să fac acum pe lupul moralist care a renunţat la televizor şi s-a îngropat în biblioteci, departe de mine acest gând, dar dispariţia televizorului din viaţa mea a produs o apariţie de timp liber. Mult. Brusc, ziua are mai multe ore.

Nici când aveam TV nu mă obliga nimeni să mă uit la el, dar se formase o obişnuinţă bolnăvicioasă, aveam, n-aveam treabă, deschideam televizorul, chipurile, să fiu informat. Prostii. Mă păcăleam singur.

Acum mă informez pe internet, filme la cinema, documentare şi cărţi sunt în librării, deci nu am absolut nicio frustrare că aş fi dezinformat. Chiar făcusem, la un moment dat, un calcul: cam cât timp liber am câştigat sustrăgându-mă din „bolnăvicioasa vrajă TV" şi rezultau cam 3-4 ore pe zi înmulţit cu 7 zile, fix o zi la fiecare săptămână. Timp berechet să aflu că există viaţă după TV, o viaţă care are multe de oferit şi multe de explorat.

Bogdan Bucătaru este actor

O iubire eşuată
Ultima oară când am butonat telecomanda televizorului se întâmpla cam acum doi ani. Cablul fusese tăiat pentru neplata a trei facturi consecutive, şi, în lipsa programului clasic, îi prezentam unui copil de 1 an conceptul de „purici". El râdea de se prăpădea. Îmi amintesc şi cum, când cablul a fost repus în drepturi, la insistenţele celeilalte jumătăţi, l-am învăţat pe fiul meu culorile, pornind de la mira de pe unul din programe.

Astăzi, mira încă îi place. Când o vede sare de pe canapea, şi-mi zice toate culorile de pe ecran, în ordine. Cu „puricii", în schimb, nu a fost deloc în relaţii de prietenie. Dezvoltase o frică faţă de ei, de parcă punctele acelea gri ar fi fost însuşi domiciliul stabil al lui Bau-Bau (mă rog, o comparaţie eronată, din moment ce nu crede în acest concept). Problemele astea cu „puricii" au revenit însă, o vreme. La început, mă gândeam să plătesc cablul doar ca să nu-i mai fie frică. Apoi, când a depăşit stadiul şi a descoperit că dincolo de petele de culoare gri există lumea DVD-ului, n-a mai avut nicio problemă. Aşa că la mine acasă cablul merge cam patru luni pe an. Din când în când, mă înduplecă insistenţele partenerei de viaţă, mă duc şi plătesc taxa de reinstalare şi televizorul reporneşte. Ea butonează aşa, fără orizont, câteva zile, după care se plictiseşte.

În rest, singurul contact cu ecranul acela, la care tânjeam cumplit când eram mic, aşteptând vreun episod din desenele animate favorite sau vreun meci al Naţionalei precum venirea de la serviciu a părinţilor, se face prin DVD-urile piciului. Noddy, Woody, Buzz, motanul Kenny, Shrek. Ăştia-s Gâdea, Badea, Cristoiu, Cioroianu şi Striblea ai mei. La filme mă uit pe calculator. La meciuri, la fel. Nu mai rezist să aud aceleaşi comentarii cretine, mi-e dor de Ţopescu de parcă ar fi un prieten bun plecat în străinătate.

Cum naiba s-a întâmplat? Mă mai întreb asta, uneori. Televizorul era, cândva, al treilea frate al meu. Toată lumea se organiza după ora de difuzare a vreunui desen animat sau a unui episod dintr-un serial. Mai ţineţi minte „Twin Peaks"? Sau meciurile Naţionalei de la turneul din SUA? Alea de le redifuzau dimineaţa devreme? Când odrasla nu e acasă, mai trec aşa, pe lângă televizor. E tăcut, cu ledul lui roşu aprins, cu tot. Şi-mi vine să strig spre el, ca un bou: „Zi, mă, televizorule! Ce-am păţit eu de nu te mai iubesc?". ;

Mihai Mincan este reporter la ziarul „Adevărul"

Un scurtcircuit în corp
La „X Factor", Dan Bittman îi spune unei concurente că are voce bună, dar că o cam strică aspectul fizic... Iar unui irakian care cântă muzică orientală îi cere, amuzat, un humus. A fost mai bine, probabil, că singura referire care i-a venit la gură a fost una gastronomică şi că nu l-a întrebat, de exemplu, dacă nu cumva are lipită de corp o bombă care se declanşează atunci când îi va zice că nu îl ia în echipă... Îmi spun încă o dată că ar trebui să ascund telecomanda undeva, într-un ungher, de unde nici pisicile să nu mai poată deschide televizorul, din greşeală.

Mi-am spus acelaşi lucru şi data trecută când am deschis din întâmplare televizorul pe un canal unde Liviu Vârciu era pupat pe frunte de Ana. Iar Ana, o fată frumoasă, căreia ochelarii mari de soare îi acopereau o mare parte din faţă, iar bluza scurtă îi descoperea o mare parte din picioare, îi indica, la rândul ei, locul unde să o pupe Liviu, un loc de pe corp care nu poate fi numit într-un ziar serios, cum este acesta.

Ştiu, toată lumea spune că „dacă nu-ţi place ceva la televizor, nu trebuie decât să schimbi canalul". Sunt de aceeaşi părere. Cu toate astea, m-am găsit de multe ori în situaţia în care televizorul îmi produce un scurtcircuit în corp: îmi paralizează degetele şi pleoapele şi îmi relaxează mandibula, aşa încât nu mai pot închide gura. Este un fenomen analizat de neurocercetătorii britanici, fără niciun rezultat însă...

Din nefericire, nu pot arunca televizorul, aşa cum aş fi vrut de multe ori. În primul rând, pentru că nu este al meu. Şi în al doilea rând, pentru că meseria prietenei mele, cu care locuiesc, îi cere să se uite la ştiri şi la aşa-numitele talk-show-uri politice. De la televizor am învăţat limba engleză. De la desene animate, mai exact, ca mulţi alţii din generaţia mea, probabil. Acum, nici pentru asta nu mai este bun. Iar copiii mei nu vor vedea desene animate la televizor, fiindcă nu îmi voi cumpăra niciodată unul.

Andrada Floria este reporter la ziarul „Adevărul“

Un fost iubit cu care nu vreau să mai am de-a face
Ca să renunți la cablul TV trebuie să mai plătești încă o lună de abonament, chiar dacă nu te mai uiți la TV în luna respectivă. Dar asta a fost cea mai mică problemă în dimineața în care m-am dus la sediul RCS-RDS cu echipamentul (în pungă - un modem, un cablu și o cartelă) prin care au ajuns la mine, în ultimii ani, știri, bălăcăreală politică sau mondenă, și, recunosc, câteva emisiuni faine. De vreo jumătate de an mă tot gândeam să renunț la cablu, în primul rând fiindcă oricum nu mai deschideam cutia aia din care ieșeau, cel mai adesea, personaje de doi lei. Apoi, oricum ajungeam acasă seara târziu, când televizorul juca doar rol de radio: îl țineam deschis într-o doară, fără să mă mai uit la ei, ca să nu mă plictisesc singură în casă. La un moment dat, a ajuns să mă obosească (cel mai tare mă iritau textele știrilor, mereu aceleași, la fiecare oră, mai ales pe posturile specializate pe news). Și mai aveam prostul obicei de a mânca în fața lui, românește; asta mă scotea din sărite cel mai tare. Și-mi afecta măsura la haine.

Ultima seară când am stat la televizor, pe România TV vorbea Gigi Becali, în exclusivitate. La un moment dat, a scos din buzunar un teanc de bani: avea la el câteva mii de euro, așa, în caz că are nevoie. Am zis că mă apuc și eu să fac un ban de buzunar: începeam, așadar, cu economisirea celor 39 de lei, cât costa cablul. Deocamdată nu-i pun la saltea, ci-i dau pe cafele cu lapte.

Acum trei ani, când lucram în presa cotidiană, ar fi fost aproape o blasmefie să renunț la TV: cum să nu știu eu ce se întâmplă? Dar mi-am dat seama că pot să-mi iau, bine mersi, știrile și de pe internet (iar de cele mai multe ori aflu de pe rețelele sociale). Nu-mi lipsește, e ca un fost iubit cu care nu mai vreau să am de-a face. Mai ales când am unul nou, care mă face mai fericită.

Oana Botezatu este jurnalist la revista „Marie Claire“

Statisticile arată că, în România, consumul de televiziune creşte an de an. Specialiştii susţin că televizorul schimbă radical comportamentul oamenilor.

Cifrele din spatele succesului la public

Poate că sunt multe lucruri care nu merg bine în România, asta o cunoaştem cu toţii, dar, cu siguranţă, televiziunea nu se numără printre ele. Pierderea în audienţe a TVR-ului, accentuată de la an la an, dar şi criticile aduse televiziunii publice, de aspect învechit, filme fără valoare sau show-uri de divertisment şi emisiuni neatractive, au deschis practic calea posturilor private, în nebunia pe care o puteţi vedea, în fiecare zi, pe ecranele televizoarelor.
Privitorul are de toate: telenovele siropoase, reality-show-uri ce par filmate la vecinul de bloc, aprige bătălii politice, filme cu Steven Seagal (la a zecea redifuzare), comedii de toate categoriile, ba chiar şi câte puţină cultură, că nu e bine să lipsească cu desăvâşire.

Potrivit unei cercetări realizate de IRES, anul trecut, 83% dintre români se uită zilnic la televizor. De aici ar trebui început, de la acest număr uriaş de oameni care, pe parcursul fiecărei zile, aleg să-şi petreacă ore în şir în faţa ecranelor. Ca să înţelegeţi cât de mare este diferenţa dintre categoriile de telespectatori, ei bine, iată, acelaşi studiu arăta că doar 3% se uitau la televizor o dată pe săptămână, în timp ce 0,4% refuzau complet această activitate.

O notă aparte, desprinsă din studiul citat, era faptul că rezultatele din 2011 se situau foarte aproape de cele înregistrate în cadrul unei cercetări similare, realizată în 2007. În intervalul de patru ani, aproape nimic nu se schimbase. Pentru români, televizorul nu riscă să devină plictisitor.
Şi mai interesant este însă faptul că, poate contrar aşteptărilor, persoanele cu studii superioare tind să se uite zilnic la televizor într-un procent mai mare (88,1%), faţă de cele cu studii elementare (77,8%). În fine, iată şi topul celor mai urmărite programe, în ordinea descrescătoare: programele de ştiri (81%), seriale (23%), filme artistice (21%), talk show-uri (16%) şi filme documentare (13%).

„Televizorul este ca vatra satului"

Psihologul Aurora Liiceanu crede că importanţa televizorului pentru români poate fi pusă pe seama unei culturi scăzute a loisir-ului (n.r. - timp liber). „Câtă lume se duce să joace tenis, iese la o terasă sau are o activitate extraprofesională? Este de ajuns televizorul, pentru că este o formă foarte ieftină de loisir", susţine Aurora Liiceanu. „Acum, şi cei din mediul rural lasă totul baltă şi se uită la televizor, deci putem vorbi şi despre o contagiune. Televizorul e lumea şi nu poţi să stai departe de lume. Chiar dacă-ţi place la ce te uiţi sau te nemulţumeşte ceva, ai, totuşi, o satisfacţie neconştientă că eşti racordat la lumea adevărată, că nu eşti în lumea ta."

De altfel, psihologul subliniază şi rolul social pe care-l are televiziunea. „Funcţionează ca vatra satului! Dacă ajungi acolo, te ştie lumea, te faci cunoscut, este o ocazie de vizibilitate socială într-o epocă în care nimeni nu mai vrea să fie anonim. Oamenii vor să-şi încerce norocul pe această trambulină socială, vor să-şi găsească talentul."

Deşi dezaprobă categoric consumul excesiv de televiziune, Aurora Liiceanu nu crede că televizorul va dispărea vreodată. „Oamenii vor prefera mereu comoditatea televizorului. Apare peste tot că 1.000 de cuvinte nu fac cât o imagine. Or, cărţile nu-ţi arată imagini." Totuşi, Aurora Liiceanu contestă puterea care este atribuită televiziunilor şi internetului: „Imaginarul e foarte important, aşa este. Dar, când ţi-e foame, o să vrei o friptură reală!".

„Nu pentru toţi cărţile sunt o distracţie"

Sociologul Mircea Kivu este îngrijorat de faptul că televiziunea, în ciuda calităţii contestabile a multora dintre programe, are un rol formativ pentru cei mai mulţi consumatori. „Oamenii preiau tot felul de modele de viaţă de la televizor, aspiră să ajungă ca personajele pe care le întâlnesc acolo, iar rezultatul nu poate să fie decât o uniformizare a valorilor, a modelelor, a comportamentelor", crede Mircea Kivu.

Cei care au ales să se îndepărteze definitiv de televiziune, fie pentru că nu agreează genul multora dintre programe, fie pentru că realizează că timpul lor poate fi valorificat mai interesant sau mai util, rămân, totuşi, minoritari în comparaţie cu cei pentru care telecomanda este un instrument esenţial al divertismentului. De ce preferă românii televizorul altor metode de petrecere a timpului liber? Din cauza comodităţii, crede sociologul.

„În general, porneşti televizorul, spui că te uiţi 10 minute, doar atât cât te interesează, şi nu-ţi dai seama cum rămâi în faţa lui cele patru ore pe care le înregistrează măsurătorile." De altfel, preferinţa pentru divertismentul facil şi lipsa alternativelor în anumite medii sociale plasează televiziunea în topul hobby-urilor românilor, consideră Mircea Kivu. „În oraşele mici, la sate, oamenii nu au acces la prea multe distracţii. Putem vorbi, aşadar, şi de o lipsă de alternative pentru mulţi oameni. Vedeţi, nu pentru toţi cărţile reprezintă o distracţie formidabilă. Sunt oameni care preferă distracţii mai uşoare. Asta este."

„Se hrănesc cu tragediile altora"

Loredana Ipate, psiholog în Staţionarul de zi adulţi din cadrul Spitalului de Psihiatrie Titan „Dr. Constantin Gorgos", spune că, în rândul pacienţilor săi, a întâlnit un număr considerabil de oameni care au dezvoltat o adevărată dependenţă pentru televizor. Pentru cei mai mulţi, această adicţie este un efect îndepărtat al problemelor personale.

„Mulţi dintre pacienţi îmi spun că nu mai reuşesc să se concentreze. A citi o carte, în loc de privitul la televizor, presupune atenţie concentrată, dar ei nu mai au disponibilitatea asta. Cei mai mulţi sunt depresivi pentru că au rămas fără serviciu sau pentru că trec prin momente dificile. Pentru ei, e foarte greu să facă o activitate de rutină, precum curăţenia, aşa că le e mai uşor să se izbească într-un fotoliu şi să stea în faţa televizorului." Cei mai mulţi pacienţi găsesc mai uşor să înlocuiască propria tragedie cu tragediile altora, spune psihologul. „Atunci, accesează acele programe care promovează scandalurile. Ca şi cum şi-ar alimenta emoţiile, se hrănesc cu tragediile altora", explică Loredana Ipate.

Nu există un tratament specific pentru a înlătura această adicţie, potrivit psihologului. „Am paciente care spun că uită mâncarea pe foc, că nu au ajuns la nu-ştiu-ce întâlnire pentru că s-au uitat la o emisiune. Deja vorbim aici de patologie. În plus, sunt supărate dacă li se atrage atenţia şi-mi răspund: «Dumneavoastră ce-mi puteţi oferi? Eu deja m-am obişnuit să funcţionez aşa. Am emisiunile mele, am tabieturile mele, e deja rutina mea»."

Imbecilizarea prin televiziune

Caricatura care arată tendinţa televizorului de a manipula a devenit virală pe internet
Homo sapiens e un animal simbolic, iar cultura televizuală amputează tocmai această caracteristică esenţială care a dus la progresul umanităţii. Capacitatea de abstractizare, adică unul dintre elementele-cheie care ne deosebesc de restul fiinţelor şi ne fac capabili de a evolua, este inhibată de micul ecran, demonstrează profesorul italian de ştiinţe politice Giovanni Sartori în cartea „Homo videns - Imbecilizarea prin televiziune".

Pentru că televizorul furnizează, odată cu imaginea, şi mesajul, oamenii care petrec regulat o mare parte din timp la TV îşi diminuează treptat capacitatea de a discerne realitatea de ficţiune, de a trece faptele prin filtrul propriei judecăţi şi îşi reduc dramatic potenţialul imaginativ. Mai mult, obiceiul de a obţine informaţiile de la TV îi transformă pe cetăţeni în oameni uşor manipulabili şi controlabili, în final însăşi democraţia fiind grav afectată. Pentru că are ca scop nu informarea clienţilor (precum presa tradiţională), ci obţinerea de rating prin furnizarea de spectacol, televiziunea răstoarnă scara valorilor, afectând profund societatea şi civilizaţia. Deoarece atenţia oamenilor poate fi obţinută cel mai facil excitându-le simţurile, micul ecran promovează zgomotul şi nu mesajul.

La TV sunt favorizaţi agresorul în dauna victimei, urletele în dauna logicii, ciudăţeniile în dauna normalităţii, violenţa în dauna responsabilităţii. În baza acestei mutaţii, oamenii competenţi şi care pot aduce plusvaloare devin neinteresanţi, marginalizaţi, evitaţi şi, deci, anonimi pentru consumatorul de TV. Acestuia i se va livra din belşug, în schimb, părerea nemulţumiţilor şi revoltaţilor de tot felul (indiferent că au sau nu dreptate), a incompetenţilor, extremiştilor, criminalilor, psihopaţilor şi tuturor celorlalte categorii care, până la apariţia televiziunii, rămâneau la periferia societăţii. Mesajele dezaxate beneficiază de o popularizare maximă.

Concluziile lui Sartori, bine argumentate cu studii şi exemple, sunt îngrijorătoare. Prin scăderea potenţialului intelectual al noilor generaţii (care înlocuiesc lectura cu vizionarea programelor TV), răsturnarea valorilor tradiţionale şi anularea capacităţii colectivităţilor de a-şi alege liderii potriviţi, omenirea se îndreaptă rapid către regres ca specie şi, în final, către pierderea democraţiei. (Matei Udrea)

Caricatura care arată tendinţa televizorului de a manipula a devenit virală pe internet

De unde a venit televizorul în România

- 24 decembrie 1883, o cameră de hotel din Berlin: Paul Nipkow, 23 de ani, inventează telescopul electric, primul dispozitiv care poate transmite imagini la distanţă.

Paul Nipkov este unul dintre părinţii televizorului de azi


-  2 octombrie 1925, un laborator din Londra: inginerul scoţian John Logie Baird reuşeşte să transmită primele imagini prin unde radio. Îl cheamă pe tânărul de 20 de ani William Edward Taynton, pentru a vedea cum arată o figură umană la televizor. Taynton, primul om care a apărut vreodată într-o transmisiune TV, în cinci imagini pe secundă, îi lasă impresia unui ventriloc caraghios. Deşi e privit cu rezerve la început, Baird începe să facă demonstraţii publice şi atrage atenţia jurnaliştilor de presă tipărită.

-  20 august 1929: BBC face prima transmisiune publică, folosind studioul scoţianului Baird, dar renunţă ulterior la sistemul mecanic în favoarea televiziunii electronice. Din 1936, televiziunea britanică porneşte difuzarea regulată a unor emisiuni TV. Primul contact al televiziunii cu România a fost în 1937, la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, în cadrul unor demonstraţii publice. Televiziunea începe să ia amploare, însă instabilitatea creată de cel de-al Doilea Război Mondial îi domoleşte avântul. După război, ecranele TV încep să-şi facă loc în tot mai multe gospodării din lume.

-  31 decembrie 1956: În România este inaugurată televiziunea de stat. Un an mai târziu, primul car de reportaj intră în dotarea TVR. 15 ani mai târziu, numărul abonaţilor ajunge la 1,5 milioane. În 1973, românii au 100 de ore de programe TV pe săptămână.

-  23 august 1983: TVR face prima transmisiune color oficială a paradei militare prilejuite de Ziua Naţională. În SUA, prima transmisiune color fusese în 1951. Din 1985, programul TV este redus la două-trei ore de emisie zilnic. Raţiunile sunt economice.

-  22 decembrie 1989: Televiziunea Română transmite, în direct, căderea comunismului.

-  Decembrie 1997: Pioneer pune în vânzare prima plasmă TV.

-  11 septembrie 2001: Posturile de televiziune americane transmit în direct atacurile teroriste de la Turnurile Gemene, în ceea ce avea să rămână în istorie, în cuvintele sociologului Jean Baudrilard, ca „momentul în care televiziunea a anticipat realitatea".