Mai ştim să supravieţuim în mijlocul naturii?

Un studiu efectuat de revista "New Scientist" avertizează că, dacă omenirea s-ar confrunta cu un cataclism planetar, cei care ar scăpa n-ar şti nici măcar să facă focul În mod

Un studiu efectuat de revista "New Scientist" avertizează că, dacă omenirea s-ar confrunta cu un cataclism planetar, cei care ar scăpa n-ar şti nici măcar să facă focul

În mod cert, civilizaţia ne-a îndepărtat de natură. Industria şi serviciile superspecializate ne-au asigurat tot confortul, în timp ce îndemânarea de a aprinde un foc fără brichetă a rămas doar o deprindere desuetă şi inutilă. Şi totuşi, dacă Apocalipsa prezisă de Biblie s-ar dovedi îngăduitoare cu unii dintre noi, n-ar fi oare păcat să ne pierdem şi ultima şansă doar pentru că am ajuns să fim experţi în jocuri pe computer, dar am uitat cum se trăieşte în mijlocul naturii?

În fond, ce-ar trebui să ştim ca să supravieţuim? Istorie, fizică, chimie sau biologie? E greu de crezut că ar putea fiecare dintre noi să devină expert în domenii atât de vaste.

Câte puţin din fiecare, mai ales la nivel de principii, ar putea fi destul, într-o primă aproximaţie. Dar, până să ajungem să folosim cunoştinţele acumulate în şcoală, probabil am muri de frig, pentru că nu ştim să facem focul, sau am muri de sete, pentru că habar n-avem cum se face o fântână.

Care sunt informaţiile care ne-ar fi cu adevărat utile şi cum am putea supravieţui, în caz de urgenţă?

Cum se face focul

Focul este strict necesar supravieţuirii omului pe Pământ. Fie că e folosit pentru încălzire, pentru gătit, luminat sau doar pentru a ţine la distanţă animalele sălbatice, focul este de neînlocuit şi sunt prea puţine locuri pe această planetă unde oamenii ar putea locui, pe termen lung, fără foc.

Ca să facem un foc avem nevoie, întotdeauna, de trei ingrediente: oxigen, căldură şi combustibil. Dacă doar unul dintre ele lipseşte, focul nu mai poate fi aprins.

Cu mult înainte de apariţia chibriturilor sau brichetelor, oamenii făceau focul folosind trei surse de căldură: lumina soarelui, căldura degajată prin frecarea a două suprafeţe rugoase (de lemn) sau scânteile provocate de ciocnirea dintre o bucată de metal tare, de regulă oţel, cu o piatră dură, de regulă cremene.

Cremenea este o rocă sedimentară silicioasă, alcătuită dintr-un amestec de calcedonie, opal şi cuarţ. Pe post de combustibil, întotdeauna s-au folosit lemnul, cărbunele şi petrolul, iar oxigenul a provenit din aer.
Pentru aprinderea focului, oamenii păstrau în casă un material uşor inflamabil, numit iască. Acest nume îl poartă mai multe ciuperci parazite, care cresc pe scoarţa copacilor, în toate pădurile din lume.

Tradiţional, focul se făcea rotind cu viteză un lemn tare într-o iască, până când aceasta din urmă se aprindea, sau lovind cu o unealtă metalică într-o cremene pentru a provoca scântei ce cădeau pe o bucată de iască, iar aceasta lua foc imediat.

Abia apoi, cu ajutorul flăcării obţinute, se aprindeau bucăţile de lemn sau cărbune ce urmau să fie arse un timp mai îndelungat.

Astăzi, o metodă ar fi focalizarea razelor de soare cu o lupă pe o bucată de hârtie. Suflând uşor deasupra hârtiei, când aceasta începe să fumege, se grăbeşte aprinderea flăcării. Dar, la nevoie, focul poate fi aprins şi folosind o cutie goală de bere (sau cola) şi o bucăţică de ciocolată.

Cu o cârpă se lustruieşte fundul cutiei de aluminiu, folosind o bucăţică de ciocolată pe post de pastă abrazivă.

Apoi, când cutia s-a transformat într-un soi de oglindă semisferică, se focalizează razele soarelui asupra unui beţişor de lemn uscat, care are o "măciulie" făcută tot din ciocolată.

În scurtă vreme, ciocolata din vârful băţului se aprinde cu flacără, mai ales în timpul zilelor de vară.

Cum facem rost de apă

Fără apă nimeni nu poate supravieţui mai mult de şase-şapte zile.

Cea mai bună apă potabilă din sălbăticie este apa de izvor, dar, în lipsa ei, omul poate folosi apa din lacuri şi bălţi sau poate aduna apa de ploaie şi roua de dimineaţă. Un om aflat în pădure, dacă vrea să-şi asigure cei doi litri de apă pe zi, necesari unei supravieţuri fără probleme, trebuie să plaseze după-amiaza capcane de apă, iar dimineaţa să culeagă fiecare bob de rouă.

În cadrul unui experiment organizat în Statele Unite de Tom Brown jr., directorul celei mai mari şcoli de supravieţuire în sălbăticie, doi copii de 14 ani, echipaţi cu o canistră, cinci pahare reciclabile, două folii de polietilenă şi câteva pungi de plastic de 20 de litri, au reuşit să "culeagă" 32 de litri de apă într-un interval de 30 de ore.

Pentru a aduna roua, se alege (sau se face) o groapă în pământ de aproximativ jumătate de metru adâncime şi se "tapetează" cu o folie de plastic. Sub folie, chiar pe mijlocul gropii, se aşază un pahar de plastic, bine fixat în pământ, iar în vârful conului făcut din folie se face o gaură, astfel încât roua care se va aşeza pe folie să se scurgă de la sine în pahar.

O altă metodă, foarte eficientă, este colectarea transpiraţiei plantelor. Se alege o zonă bogată în vegetaţie pitică (unde avem iarbă sau ferigi) şi se acoperă cu folie de plastic care se întinde ca un cort desupra plantelor. "Cortul" trebuie să fie larg şi bogat, făcut fie din pungi de dimensiuni mari, fie din folie, pentru ca să permită un con la mijloc. Sub conul cu vârful în jos se montează paharul colector. În timpul zilei, apa din frunzele plantelor se evaporă şi se adună pe acoperişul de folie.

Apoi se scurge în pahar, sub influenţa forţei de gravitaţie. A treia sursă, foarte importantă, este ploaia, dar ea depinde de capriciile vremii. În orice caz, capcanele de apă pentru ploaie trebuie să fie construite din timp, astfel încât să nu se piardă niciun minut de ploaie. În general, apa "culeasă" din natură se lasă la decantat, iar apoi se fierbe şi se lasă la răcit.

Cum se construieşte un adăpost

Noaptea în sălbăticie poate fi plină de surprize neplăcute. Din cauza intemperiilor şi a animalelor sălbatice, orice om obişnuit cu viaţa civilizată are neapărată nevoie de un adăpost, dacă vrea să se odihnească cu adevărat.

Cel mai simplu adăpost se poate alcătui din crengile uscate ale copacilor, care se adună din pădure destul de repede. Creanga cea mai mare se sprijină la un capăt de un copac şi apoi se adaugă, una lângă alta, crengi mai scurte, pentru a forma scheletul viitorului "cort", care va avea forma unui tunel.

Peste structura de rezistenţă a adăpostului se pun frunze uscate şi, peste ele, crengi cu rămurele răsfirate, care să împiedice vântul să spulbere frunzele. Un astfel de adăpost va fi destul de călduros chiar şi iarna, în ciuda faptului că nu are altă încălzire decât corpul uman. El este foarte util, atât pentru protecţia împotriva frigului şi a ploii, mai ales dacă pe "podea" se pun crenguţe care să ţină corpul departe de pământ. Acestea permit trecerea firicelelor de ploaie printre lemne, fără să atingă corpul celui care doarme deasupra lor.

Dacă intrarea va fi orientată spre un copac bătrân, acest amplasament va descuraja animalele sălbatice, foarte precaute din fire, care nu se vor aventura să intre printr-o "poartă" atât de incomodă, care nu le permite retragerea rapidă.

Specialiştii în supravieţuirea în sălbăticie mai recomandă adăposturi de dimensiuni mici, chiar dacă vor fi folosite de mai multe persoane, pentru că rezistă mai bine la vânt.
De asemenea, nu se recomandă construirea unor astfel de adăposturi în văi, pentru că acolo apa se adună în caz de ploaie.

Şcoli de supravieţuire

În timp ce la noi copiii merg în taberele clasice: la mare, la munte sau la băi, în Occident, cele mai căutate locuri de vacanţă sunt taberele de cercetaşi, unde se învaţă diverse tehnici de supravieţuire. În timpul unei astfel de tabere, care de obicei durează trei săptămâni, copiii cu vârste între 10 şi 18 ani învaţă să-şi facă adăposturi, să-şi adune apă şi să se hrănească în sălbăticie, fără să fie nicio secundă supuşi riscurilor.

Ei îşi petrec câte trei-patru zile făcându-şi un arc şi apoi învaţă să tragă cu el, dar carnea pentru frigăruile de la focul de tabără vine în containere frigorifice, proaspătă şi verificată, de la cel mai apropiat magazin. Apa pe care o adună o prepară, o verifică folosind nişte testere speciale, o gustă, dar au la dipoziţie sute de litri de apă plată, din care îşi potolesc setea. De ce se fac astfel de experienţe?

"Pentru că e mult mai interesant decât să stai într-o cameră de hotel cu aer condiţionat şi să te uiţi la televizor. În general, copiilor nu le place în mijlocul naturii pentru că se plictisesc, dar dacă au ceva interesant de învăţat sunt entuziaşti şi nu se plâng niciodată că nu au computere", ne explică Tom Brown Jr, directorul taberelor "Tracker School", din Statele Unite, care se bucură de mare succes în rândul adolescenţilor. Astfel de experienţe reprezintă o metodă excelentă de educare a copiilor în spiritul înţelegerii şi protejării naturii, chiar dacă, încă sperăm, cataclismul presupus de reporterii de la "New Scientist" nu va veni niciodată.