"Eu îi spuneam, "Măria Ta", iar el îmi spunea Jurchi"

Ioan Jurchescu a făcut parte, timp de cinci ani, din "Clasa Marelui Voevod Mihai de Alba-Iulia". A ajuns coleg cu regele Mihai, pe-atunci "Mare Voevod de Alba-Iulia", în urma unui anunţ în

Ioan Jurchescu a făcut parte, timp de cinci ani, din "Clasa Marelui Voevod Mihai de Alba-Iulia".

A ajuns coleg cu regele Mihai, pe-atunci "Mare Voevod de Alba-Iulia", în urma unui anunţ în ziar. În 1932, la inaugurarea liniei ferate Caransebeş-Reşiţa, Carol al II- lea făcuse publică dorinţa de a avea, în clasa de liceu special înfiinţată pentru şcolirea fiului său, şi un copil de "Graniţă", cum era cunoscută partea de sud a Banatului. 12 candidaţi, un singur câştigător, în urma repetatelor selecţii: Ioan Jurchescu, din satul Petnic, pe-atunci elev la Timişoara, la Colegiul "Constantin Diaconovici Loga".

Are 85 de ani şi încă mai învaţă. De data asta, să meargă din nou. În vara anului trecut, a suferit o fractură de col femural, care l-a ţintuit în apartamentul său din Timişoara. "După ce m-am operat, a venit în vizită la mine-acasă", rosteşte zâmbind Ioan Jurchescu. L-a bucurat vizita Majestăţii Sale. I-a reamintit de vremurile bune. De când erau colegi în clasa palatină, dar şi colegi de şotii şi de zbenguieli. Caută, cu ochii minţii, în cufărul cu poveşti şi amintiri frumoase: "La prima mea întâlnire cu tânărul moştenitor al tronului, n-aş putea spune că am suferit vreun şoc, deşi eram un copil simplu, venit de la ţară. Acesta avea să se producă în momentul în care am intrat în clasă şi am fost prezentat de profesorul Saxu cu nelipsitul: <> , aşezat la un pupitru, alături de vlăstarul regal, ţintă a nu ştiu câte perechi de priviri, studiat şi interogat, apoi pus de profesor să cânt. Eram topit. Când unul dintre viitorii mei colegi m-a întrebat dacă ştiu să joc fotbal, mi-am revenit".

Jurchi, Zamfi, Chiabi, Helti...

S-a alăturat clasei palatine în anul II de liceu, alături de alţi trei colegi, care să asigure diversitatea dorită de Carol al II-lea: Gheorghe Grămadă din Bucovina, Walter Heltmann din Braşov şi Kovacs Ivan Paul din Tg. Mureş. Ştia bine lecţia: cu excepţia formulei de adresare "Măria Ta", alte diferenţe nu făcea. "La gimnastică, ne punea profesorul să ne luptăm, nu aveam niciun fel de complexe, deşi era mai bine făcut decât mine. Făcea sport, îi plăceau schiul şi muntele. Deseori ne urcam în motocicleta sa cu ataş, cu care goneam prin curtea palatului. Nu-l strigam pe nume. Ne adresam reverenţios, <> , iar el mă striga cu o poreclă, îmi spunea Jurchi". De fapt, ăsta îi era obiceiul, mai toţi colegii erau "botezaţi" cu diminutive: Radion Chiaburu era Chiabi, Walter Heltmann era Helti, Lascăr Zamfirescu era Zamfi...

Nicolae Iorga: "Când îl însurăm?"

Are ce povesti Ioan Jurchescu. Mai cu seamă din călătoriile de sinteză: "Pregătirea noastră s-a făcut după programa obişnuită a liceelor din acea vreme, cu singura deosebire că, la fiecare sfârşit de an, ceea ce acumulasem în clasă în timpul celor trei trimestre, traduceam în natură, vizitând şi învăţând la faţa locului: aşezări istorice, călătorii în munţi, în Delta Dunării, în micile ţărişoare cum le numea Nicolae Iorga: Ţara Haţegului, Ţara Bârsei, Ţara Almajului..." Şi că veni vorba de marele profesor: "Cine îşi poate imagina lecţia de istorie pe care savantul Nicolae Iorga ne-a predat-o pe ruinele Cetăţii Suceava? Sau lecţia de istorie de pe zidurile Cetăţii Hotinului? Nicolae Iorga a ţinut puţine lecţii cu noi atunci, în clasele a III-a şi a IV-a. Dar când intra în clasă, parcă nu mai încăpea nimic. Îmi aduc aminte că într-un astfel de prilej, când ne pregăteam să începem lecţia, tumultuosul profesor întreba agitat pe cei din anturaj - regele Mihai să fi avut 14-15 ani: <> , iar colegul nostru zâmbea ruşinat făcându-ne ocheade. Marele savant trăia epoca coconilor domneşti care erau însuraţi la 13 ani...". La Putna, altă poveste: "La Mănăstirea Putna, s-a dormit pe deal, în afara zidurilor mănăstirii, în corturi, ca să putem vedea umbra lui Ştefan cel Mare, căci, după cum ne spusese stareţul, uneori domnitorul apare la miezul nopţii să vadă lăcaşul zidit întru veşnică pomenire".

Sărbătorile la palat

"Îmi aduc aminte că la un Crăciun am vrut să facem o surpriză reginei Maria. Cu concursul aghiotantului de serviciu, conspirativ, am intrat tiptil în palatul Cotroceni, abia atingând scările, în holul de la etaj, unde am început să cântăm <> . Eram, fireşte, emoţionaţi, dar mai emoţionată era regina când a apărut în mijlocul nostru, văzându-şi nepotul în chip de colindător. Mi-amintesc şi sărbătoarea celor 40 de Sfinţi Mucenici, când mama unui coleg prepara şi aducea pentru noi un castron în care cornuleţele pluteau într-un sirop de miere, nucă, apă de trandafiri, un adevărat deliciu. Şi-n dimineaţa aceleiaşi zile, potrivit unor obiceiuri străvechi, săream peste un foc invocând formule magice din folclorul nostru: <> " Nici Carol al II-lea n-a scăpat de surprize, în preajma Crăciunului, căci s-a trezit în faţa unei reprezentaţii a piesei "Irozii", pregătită de elevi, într-un secret total, sub îndrumarea lui Victor Ion Popa. Într-o săptămână, s-a pus la cale totul: s-au împărţit rolurile, s-au memorat textele, s-au împrumutat nişte boi de la un regiment şi costumele de la Teatrul Naţional. Voievodul Mihai a jucat rolul unui cioban veritabil, cu mustăţi lipite, cu cămaşă de cânepă şi chimir, cu fluier la brâu şi cu-o căciulă mare cât o baniţă. Fotografiile din epocă sunt grăitoare...