Lucruri necunoscute din culisele abdicării lui Cuza

Simbolistica momentului 11 februarie 1866 a fost amplu dezbătută în presa vremii cât şi în scrierile cu, caracter istoriografic din deceniile ce au urmat. Legat de momentul abdicării s-au creat de-a lungul timpului o serie de stereotipuri, manipulate inteligent în favoarea regimului politic existent la un anumit moment dat. Putem astfel distinge două tabere care se plasează pe poziţii diametral opuse în ceea ce priveşte abdicar

Lucrarea de faţă îşi propune să prezinte o parte din izvoarele care pot sta la baza oricăreia din cele două teorii. Textele avute în vedere sunt lucrări având un caracter memorialistic şi prezentând o notă ridicată de subiectivitate. Acestea aparţin atât unor participanţi activi la viaţa politică a acelor vremuri ( I.G.Valentineanu, Ion Bălăceanu sau Titu Maiorescu) cât şi unor persoane aparţinând altor segmente de populaţie ( Dimitrie Severeanu, Nicu Gane sau Radu Rosetti).

Vom începe demersul nostru prin a relata succesiunea de evenimente care au contribuit la scăderea popularităţii domnitorului în rândul poporului, sau după părerea taberei adverse, creşterea nemulţumirii în rândul opoziţiei parlamentare.

„Cuza vinde ţara Rusiei"

I.G.Valentineanu, în memoriile sale, se foloseşte de o relatare a lui Alexandru Beldiman, prefect de poliţie în timpul lui Cuza, pentru a justifica felul în care opoziţia şi-a construit demonstraţia în favoarea schimbării. Inamicii domnitorului îl acuzau pe acesta că tinde la cezarism, dorind să aducă pe tronul ţării un membru al familiei imperiale ruse. Compunerea ultimului minister, ce avea să fie condus de Alexandru Constantin Moruzzi, cunoscut pentru sentimentele sale rusofile, a fost suficient pentru adversarii lui Cuza ca să concluzioneze că: Cuza vinde ţara Rusiei (1).

Argumentele celor care îl acuzau pe Cuza că ţine partea ruşilor se leaga de incidentul de la Constangalia, din vara anului 1863. Radu Rosetti descrie pe larg acest eveniment. Se pare că un grup de soldaţi polonezi sub conducerea lui Milkowski, ar fi dorit să ajungă în Rusia tranzitând sudul Basarabiei. Cuza a ordonat însă colonelului Călinescu, comandantul garnizoanei Ismailului, să pună capăt incursiunii poloneze. Totuşi polonezii capturaţi au fost puşi în libertate, cu îngăduinţa de a trece Dunărea spre a se întoarce pe teritoriul rusesc(2).

Momentul 2 mai 1864 este considerat de acelaşi autor o decizie absolut necesară pe care Cuza a trebuit să o ia, căci altfel ţara ar fi putut să se confrunte cu o teribilă răscoală ţărănească. Dacă asupra acestei afirmaţii poate plana un semn de întrebare, cert este că resentimentele celor care nu doreau o schimbare a legilor deja existente au căpătat amploare(3)Lucrarea de faţă îşi propune să prezinte o parte din izvoarele care pot sta la baza oricăreia din cele două teorii. Textele avute în vedere sunt lucrări având un caracter memorialistic şi prezentând o notă ridicată de subiectivitate. Acestea aparţin atât unor participanţi activi la viaţa politică a acelor vremuri ( I.G.Valentineanu, Ion Bălăceanu sau Titu Maiorescu) cât şi unor persoane aparţinând altor segmente de populaţie ( Dimitrie Severeanu, Nicu Gane sau Radu Rosetti).

Vom începe demersul nostru prin a relata succesiunea de evenimente care au contribuit la scăderea popularităţii domnitorului în rândul poporului, sau după părerea taberei adverse, creşterea nemulţumirii în rândul opoziţiei parlamentare.

Citeşte pe Historia de ce nu a luat Cuza nicio măsură împotriva conspiratorilor?