Viaţa la şatră. Poate, ultima şatră

Căldărarii mai rămân câteva zile în satul Pristol (Mehedinţi), după care ei îşi vor muta şatra în alt sat

De zeci şi zeci de ani, un grup de ţigani căldărari bate drumurile satelor din Lunca Dunării pentru a-şi vinde alămurile: cazane, tuciuri, căldări. Sătenii se bucură, obiectele sunt trainice, iar ţiganii sunt cinstiţi.

La marginea satului dunărean Pristol, din judeţul Mehedinţi, lângă o baltă imensă, şi-au întins corturile zilele trecute o şatră de meşteri căldărari. Ţiganii se laudă că sunt ultima şatră de ţigani căldărari din zonă. Sunt primiţi întotdeauna cu bucurie de localnici, pentru că obiectele confecţionate de ei sunt trainice şi de folos în gospodărie.

„Vin de ani buni aici la noi, de regulă în perioada asta. Le mai dăm şi noi câte-o găleată de apă, câte-o roşie din grădină. Sunt oameni paşnici şi muncitori, nu ne-au făcut niciodată probleme", declară o localnică din Pristol.

Târguiala

„Cu cât dai tuciul, nea Gheorghe?", întreabă un bătrânel, care trece pe lângă corturile acestora. „Ăl mic, cu 40, ăl mare cu 80 de lei, dă mai las dacă vrei să-l cumperi. Hai  să-l vezi, că ştii mata că noi avem marfă bună, să nu ne înjuri după aia. Că om mai veni şi la anu' pe aci", răspunde Gheorghe. Să câştige un ban cinstit este principala preocupare a membrilor şatrei.

„E tot mai greu să ne descurcăm. Nu mai are lumea bani. Vin, se uită şi pleacă. Mai lăsăm şi noi din preţ, că-i vedem că sunt necăjiţi, dar şi materialele sunt scumpe. Am fost aseară la un om să-i ducem o căldare şi am văzut la televizor la el cum se certau ăia de la Bucureşti, nu e bine pentru ţară", a spus şi Găman, un alt membru al şatrei.

În loc de bani primesc şi găini, raţe sau curci

Liniştea dimineţii de august este tulburată de bătăile rapide, regulate, ale colii de aramă pusă pe nicovală. O femeie învârteşte de zor într-o oală mare pusă la foc şi îi priveşte pe bărbaţi cum dau formă obiectelor comandate de săteni.

„Dacă n-au bani, ne dau o raţă, o curcă, o găină, făină, mălai, ce au oamenii prin casă. Ne mulţumim şi aşa, că doar şi astea tot bani sunt", a declarat Măria, soţia unuia dintre meşterii căldărari. Aceştia reprezintă, de altfel, ultima generaţie de nomazi căldărari care încă mai cutreieră satele Mehedinţiului în speranţa că obiceiurile şi meşteşugurile păstrate cu sfinţenie nu se vor pierde.

Meşteşugul moare, fiii fac afaceri

„După ce au plecat cei doi băieţi şi şi-au ridicat vile la Strehaia, s-au făcut din căldărari oameni de afaceri, iar eu mi-am vândut casa din Devesel, mi-am luat muierea şi ne-am mutat lângă ei, cumpărându-mi altă gospodărie. Cum ajutorul social ba îl primim, ba nu de la Primăria Strehaia, n-avem cu ce trăi şi ne descurcăm ba făcând o căldare, ba un cazan de ţuică. Acum nepoţii noştri fug ca dracu' de tămâie de meşteşugul care m-a scos din greutăţi", a mai spus Găman.

Şi Ristea povesteşte cu amărăciune că vechile lor tradiţii se sting încetul cu încetul. „Neamul căldărarilor nomazi e îmbătrânit şi moare văzând cu ochii. Mai sunt doar câţiva care pleacă ca odinioară cu căruţa prin sate. Dar noi nu suntem un neam ateu. Tinerii noştri ar trebui să ştie şi să cugete asupra acestor lucruri. Tot răul şi cumplita disperare vin din necredinţă, aşa ne spunea tata Gheorghe", a încheiat ţiganul Ristea.

Bunicii au murit în iadul siberian

Ristea şi Găman Cianghir se opresc din lucru pentru câteva clipe şi îşi amintesc chinurile îndurate de neamul lor imediat după război. Bunicilor lor le-au rămas oasele îngropate în pământul de lângă Bug (Ucraina), iar tatăl lor, Gheorghe, unul dintre cei mai renumiţi şi respectaţi căldărari din Oltenia, s-a stins în  urmă cu 20 ani, la aproape 100 de ani.

„Era după seceta cea mare, muream de foame până s-a întors el. Cerşeam câte un ciur, nu cu făină, ci cu boabe de grâu ori de secară ca să mâncăm. Aşa, copilandru, am început să aflu meşteşugul acesta de la ăl bătrân. Cu acest meşteşug am reuşit să trec prin viaţă", a adăugat Găman.

Îşi aminteşte că în anul 1960 comuniştii le-au interzis să mai cutreiere satele şi le-au impus să se aşeze la casa lor. Atunci au fost nevoiţi să-şi ridice case şi, împreună cu alte rude, şi-au amenajat mai multe gospodării la Devesel, tot în Mehedinţi. Au primit sprijin din partea primarului de la acea vreme, care i-a ajutat cu loturi pentru case şi cu lemne de construcţie din pădurea comunală.

"Dacă n-au bani, ne dau o raţă, o curcă, o găină, făină, mălai, ce au oamenii prin casă. Ne mulţumim şi aşa, că doar şi astea tot bani sunt.''
Maria nevastă de căldărar

Ţiganii din Strehaia, de la meşteşug la afaceri oneroase

În oraşul mehedinţean Strehaia trăieşte o comunitate importantă de ţigani căldărari. După 1990, ţiganii au lăsat însă meşteşugul deoparte şi s-au apucat de afaceri. Au început cu tranzacţii cu metale neferoase, iar în prezent vând şi cumpără tot ce se poate.

Inventivitatea lor a mers până acolo încât, la un moment dat, au reuşit să vândă chiar şi cărbune pentru Regia Autonomă de Activităţi Nucleare din Drobeta Turnu-Severin, cu complicitatea unor angajaţi din interiorul regiei.

După ce au înşelat sute de persoane în toată ţara, poliţia a intrat pe fir şi mulţi dintre afaceriştii de etnie rromă sunt acum după gratii pentru evaziune fiscală, spălare de bani, înşelăciune şi alte infracţiuni economice. Statul nu a reuşit însă să recupereze prejudiciul creat de aceştia. Direcţia Finanţelor Publice Mehedinţi a pus sechestru pe câteva vile, dar nimeni nu vine să le cumpere.