Transhumanţa, doar o amintire
0
Urcatul oilor la munte se sărbătoreşte an de an în luna mai. Este petrecerea de bun rămas a ciobanilor, dar azi nu mai este decât un eveniment câmpenesc, pentru că oile rămân la şes. Ciobanii din Mărginimea Sibiului nu-şi mai duc vara oile pe munte. Ei spun că sus stânele nu pot fi amenajate conform normelor UE, pe când la la şes accesul este mai uşor.
Au apus vremurile când ciobanii rătăceau prin munţi orientându-se după Calea Lactee. De ceva timp, turmele sunt aşezate la şes, sub încremenirea glaciară a Stelei Polare.
Transhumanţa nu-şi mai găseşte rostul şi nici scopul final. Parcă mai mult ca oricând, oieritul a îngheţat, ieşind încet-încet din regulile consfinţite de mii de ani, izgonit din sfera tradiţiei moştenite din tată-n fiu. Bulversaţi de normele impuse, sărăciţi de o piaţă fără putere de cumpărare şi blestemaţi cu seceta care pârjoleşte iarba şi fâneţurile, mulţi dintre oieri sunt gata să renunţe şi să se orienteze spre alte meserii.
„Anii, banii, oile şi mândruţele nu se spun...”
Ioan Bogdan (36 de ani), din Şura Mică, se trage dintr-o familie de ciobani care de sute de ani face oierit. Şi-a luat nevastă o ciobăniţă, însă pe cei doi feciori ai săi nu-i mai îndeamnă să-i calce pe urme.
Spune că oieritul nu mai are viitor. În afară de el nimeni nu ştie câte oi are, căci „anii, banii şi mândruţele nu se spun”, afirmă şugubăţ. A închiriat un teren la Şura Mică şi de ani buni îşi ţine oile la şes. A avut trei ciobani la stână, acum însă mai are doi, căci unul dintre ei s-a învoit pentru două zile şi dus a fost.
„Puţini mai sunt cei care duc oile pe munte. Eu nu le mai urc. Duc doar sterpele. Lor le merge bine acolo, că au apă şi răcoare. Pe cele cu lapte le ţin la şes, că mi-e mai uşor să-mi fac treaba aici cu ele şi-mi pot căra la piaţă brânza, că se poate ajunge cu maşina. Aşa, dacă urcai cu măgarul, făceai o zi la deal, o zi la vale şi era greu de cărat brânza.
Ioan Bogdan, „managerul“ stânei de la Şura Mică, vrea să fie ultimul cioban al familiei
Sus, ciobanul trebuie să fie cioban, căci mişună lighioanele pe acolo. Însă nu prea mai găseşti ciobani, căci s-au cam lăsat de ciobănie, aici e principalul. La o turmă de 300 de oi care pot fi mulse îţi trebuie doi ciobani şi un strungar. Plata unui cioban se învârte undeva la un salariu mediu pe economie. Mai rău e că nu-i găseşti şi nu ştiu a lucra bine la stână”.
Pe-un picior de plai
Aşezată la poalele împădurite ale dealurilor de la Şura Mică, stâna lui Bogdan este la doi kilometri de şosea. Cu o dubiţă face aproape zilnic drumul până acolo, căci „ochiul stăpânului păzeşte via ”.
Trece cu maşina pe la marginea unei porumbişte, sacrificându-i proprietarului tarlalei trei rânduri de porumb. „O să mă înjure proprietarul, dar mă înţeleg eu cu el, căci a stricat cu tractorul drumul care era. Însă la seceta de se aude, din păcate, s-ar putea să i se usuce toată cultura, aşa că nici prea rău nu o să îi pară”. Hămăind răguşit, cu limbile scoase de căldură, câinii iau în primire maşina încercând să muşte de roţi.
Doi ciobani mână din spate o turmă de oi care se îndreaptă fără vlagă spre fântâna cu cumpănă, la adăpat. Sar anemice peste o scurgere de apă murdară şi stătută şi se bulucesc la jgheab. În crucea zilei soarele frige cumplit. Iarba păscută şi răspăscută e îngălbenită ca toamna. Un măgar rage răsunător, dând ora exactă. Stâna în sine este o căbănuţă unde se face focul sub ceaun şi o cameră unde se face brânza.
Toate vasele sunt spălate şi aerisite imediat ce sunt folosite. Un pat învelit în cojoace asigură somnul, cu rândul, al ciobanilor. Alături este strunga oilor. Bogdan tocmai le tunsese, sperând să ia niscaiva bani pe lâna vândută tocmai la Tulcea.
La coadă la mămăligă
Ioan Bogdan, „domnul manager de la stână”, cum îi spun mai în glumă, mai în serios prietenii, este profund afectat de situaţia actuală. „Pentru noi, subvenţiile au fost o mană cerească, fiindcă altfel m-aş fi făcut popă de mult. Nu mai merge treaba, nu mai are lumea bani să mai cumpere ca odată. Acuma, eu consider că sunt prea aspre condiţiile impuse de Comunitatea Europeană, că doar n-a murit nimeni din brânză.
Avem noroc că mai ieşim cu un bulz, o pastramă şi un miel la proţap la câte un festival. Am fost la «Noaptea Muzeelor» la Sibiu, la Muzeul Astra, şi a fost lumea foarte încântată. Un domn mai grăbit zice: «Domnule, stăm şi la coadă la mămăligă?». Şi i-am zis: «Apăi eu, când am fost la dumneavoastră la Sibiu, nu am stat la coadă la covrigi calzi? Că mi-o fost poftă...»“, povesteşte baciul Bogdan.
Pufneşte înfundat şi mai afirmă încă o dată că s-ar lăsa de meserie. În vale, oile placide se aştern la păscut.
Lunga vară fierbinte
În mod ciudat, Bogdan jură că şi mâine ar pleca de la oi. „Am făcut Finanţe-contabilitate, Liceul Economic, secţiunea Alimentaţie Publică bucătar-ospătar. Eu mai repede mă dau pe domeniul bucătăriei. Mi-aş deschide o pensiune agroturistică, să atrag clienţii cu produse naturale tradiţionale. Am în plan o stână agroturistică. Aş închiria un teren la Păltiniş, în Vălari, dar nu sunt bani, iar eu la bancă nu m-am împrumutat niciodată.
Că banca te lasă şi fără casă, şi fără oi. E criză, ce să-i faci! Dar la noi, cea mai mare criză e cea a ploii. Că ne bate Dumnezeu, drăguţul, cu secetă. Dacă în maximum două-trei săptămâni nu plouă, voi fi obligat să duc oile la munte. Chiar dacă nu le mai mulg, măcar le salvez, că altfel trebuie să le tai. Şi cu subvenţiile va fi o problemă, că ne pune să intrăm într-o asociaţie, iar asta înseamnă taxe şi impozite mai mari. D’aia se lasă lumea de ciobănit. Că îi ziceam unuia să vină astă-vară să-l angajez să cosească fânul. «Păi pe căldura asta?», zice ăla. Apăi, no, atuncea hai, măi frate, să mergem când plouă, nu?”
Deşi tânăr, Ioan Bogdan şi-a propus să fie ultimul din arborele său genealogic care se va ocupa de oi. Copiii şi-i va da la şcoală să înveţe orice altceva, numai oierit nu. Astfel, balada Mioriţa, un fel de „Cântarea cântărilor” a tagmei oierilor, tinde să devină o banală poveste care începe cu repetativul basmelor „A fost odată ca niciodată ...”. Fiindcă oieritul însuşi va deveni poveste.
Oieritul de-altădată
Fiică de oier, născută în Rusciori, şi mai târziu nevastă de ciobani, mama Marinuţa Crăciun ştie toate poveştile transhumanţei. La 73 de ani este o adevărată enciclopedie în materie.
Ninsă de ani la păr, sprijinită în toiagul bătrâneţii, au mai lăsat-o puterile, dar memoria nu: „Oile se urcă pe munte cam pe la 10 iunie. În jur de 10 mai pleacă din sat şi sunt mânate până la poalele pădurilor. Abia după o lună apucă drumul muntelui. Aşa era pe timpul când eram eu tânără, dar acum nu-i mai scoţi pe ciobani din câmp. Nu le mai duc sus, fiindcă au şi rămas puţine şi nici nu mai are cine.
Căruţa, principalul mijloc de transport folosit de oieri la stână
Pe vremea mea erau patru stâne de oi, iar acum este numai una în tot satul. Înainte, oile plecau din sat până la păduri, rămâneau acolo două-trei săptămâni şi apoi urcau la munte, că trebuia aşteptat să se topească zăpada. Urcatul dura de dimineaţă până seara, pe poteci ştiute numai de ciobani. La păşune stăteau până la Sfânta Marie, în august, coborau iarăşi în păduri şi în septembrie ajungeau cu ele jos“.
Fiecare sat cu muntele lui
Cu bătrâneţea la poartă şi cu o gospodărie întreagă pe cap, mama Marinuţa e dârză şi hotărâtă ca Vitoria Lipan din „Baltagul“.
Unicul ei băiat are altă meserie. Cu el se încheie un ciclu de ciobani crescuţi din generaţie în generaţie de sute de ani. În familia Crăciun nimeni nu va mai practica îndeletnicirea asta. „Brânza de sus, de la munte, se aducea şi se împărţea sătenilor numai toamna. Ciobanii urcaţi nu mai coborau până în septembrie.
După Revoluţie încoace, nu prea se mai duc oile la munte. Fiecare sat avea muntele lui. Dacă turmele treceau de 600-700 de capete, dintr-o turmă se făceau două, dar tot pe acelaşi munte se duceau. O familie avea cam 60-80 de oi, nu ţineau mai multe, că erau iernile lungi şi îţi trebuia fân”.
Peste glasul bătrânei cade amurgul. Din ceruri, Calea Laptelui arată un drum pe care ciobanii nu mai pot şi nu mai vor să-l parcurgă.
Mărginimea Sibiului
Această zonă cuprinde 18 localităţi, dintre care cele mai cunoscute sunt Răşinari, Orlat, Poiana Sibiului, Tălmaciu, Sălişte. Localităţile sunt atestate începând cu secolul al XIV-lea. Populaţia din zonă este românească, principala îndeletnicire fiind păstoritul. Locuitorii Mărginimii sunt numiţi mocani sau mărgineni. În ultimii 20 de ani a crescut potenţialul turistic al zonei, Mărginimea Sibiului devenind cunoscută pentru pensiunile ei cu specific tradiţional.
Se încarcă comentariile...
