Toamna, târziu, curge vinul ghiurghiuliu

Ca să participe la sărbătoarea culesului viei, sătenii plecaţi vin de oriunde ar fi. Ei sunt cei nedesţeleniţi! Facerea mustului este prilejul reîntâlnirilor familiale şi prima verigă în lanţul pregătirilor de iarnă. Aici, la sat, e de neconceput Crăciunul fără vinul de buturugă.

Rânduite pe tăpşane netede sau pe coame de deal, după planificate linii geometrice, viile adună în ele, din primăvară până-n toamnă, lacrimile parfumate ale norilor şi cascadele de zâmbete aurii ale soarelui. Dar, până să ajungă să “spumege pocalul”, trebuie să fie terminat culesul.

Pentru asta, într-un sat, “aruncat” pe undeva, prin judeţul Olt, printre rânduri, culegătorii fac primul pas pe drumul vinului.
Pregătirile

În satul Bircii, la început de octombrie, înainte de a cădea prima brumă, e forfotă mare. Se culeg viile. Încă de când se crapă de ziuă, oamenii încep să se agite prin curţi, se strigă gutural unii pe alţii şi se îndeamnă la treabă.

Aşezate sub şoproane, încremenite ca nişte soldaţi scoşi la raportul de dimineaţă, spălate, ferchezuite şi mirosind a proaspăt, putinile aşteaptă strugurii copţi. Pe uliţe, copiii cară în roabe zdrobitoarele de fier de la gospodăriile care au făcut la altele care abia acum fac mustul.

Cei care au viile la deal aruncă sacii şi coşurile în căruţe, îşi înhamă caii, iar cei ce le au pe lângă case deschid porţile să intre ajutoarele, fie că sunt rude sau vecini.

Din acest moment, începe un ritual precis al gesturilor şi succesiunii etapelor de la intrarea în vie şi culegerea primului ciorchine până la curgerea mustului pe canea, ritual neschimbat poate de sute sau mii de ani.

Hai leliţă-n deal la vie…

Aşa e cântecul. Dar via lui Burciu Ion al lu’ nea Titu nu e pusă pe deal, ci întinsă ca-n palmă într-o grădină ce se termină cu un zăvoi cu pomi înalţi, ba chiar şi cu o gârlă mică ce dă spre livada de pruni. Sunt oameni care au ştiut a preţui munca şi bucuria rodului ei.

Pe la 8-9 dimineaţa, după ce s-a ridicat un pic roua, liniştea zăvoiului a fărâmiţat dintr-odată de vocile şi râsetele oltencelor venite la cules. “Auzi Gigi? Ai luat, bre, cuţite şi foarfece pentru toată lumea? Costele, adu mai repede coşurile încoace, că ne apucă namiezii p-aci!”.

Pentru ei culesul era un fel de şezătoare-plimbătoare printre rânduri. În timp ce mâinile adunau strugurii, gurile culegătorilor mergeau meliţă, povestind, glumind, bârfind, râzând de toate câte se întâmplaseră în sat în ultima vreme. Ca la orice şezătoare oltenească! Fără odihnă, bărbaţii cărau coşurile sau găleţile pline spre zdrobitorul care ronţăia umplând cu sârg doagele lacome ale putinilor.

Să bem vin de razachie!

Tanti Gheorghiţa Burciu venise împreună cu soţul tocmai de la Bocşa, judeţul Caraş-Severin, să-şi culeagă via lăsată moştenire de la tată-său.

În această zi menirea dumneaei era să culeagă strugurii, dar să şi pregătească masa de prânz pentru oamenii tocmiţi să ajute  la cules.

Proprietari ai unui lanţ de magazine în Timişoara, Bocşa şi Reşiţa, cei doi vin an de an să pregătească vinul de buturugă, deşi îşi pot  permite orice vin din comerţ.

Erau pregătiţi cu damigene speciale şi îşi exprimau satisfacţia că vinul de acasă este natural, incontestabil mai bun decât “vinurile făcute chiar şi de franţuji”. Plătesc 30 de lei de persoană pe ziua de muncă, asta însemnând culesul strugurilor şi scoaterea aracilor de după.

“Facem vinul ăsta pentru casă, pentru noi şi pentru prieteni. După ce ne-au murit cei dragi, adică părinţii, noi ne ocupăm de vie. Ne ajunge vinul de la un an la altul, ba chiar mai şi rămâne, însă, nefiind tratat, în perioada asta începe să se cam acrească. Ce rămâne punem la ţuică, fiindcă deja într-o lună e gata cel pe care îl tragem acum. Din 1966, de când am plecat, venim mereu şi nu îmi aduc aminte să fi fost vreodată să scoatem mai puţin de 50 de vedre”, spune tanti Gheorghiţa. Şi, după ritmul vioi cu care se umpleau putinile, producţia se estima şi acum la peste 500 de litri.

Rânduiala lui nea Mitică

Nu este un “mitic” bucureştean, ci un gospodar care aici s-a născut şi, cu siguranţă, aici vrea să închidă ochii. Nea Mitică Diaconu este unul dintre fruntaşii satului, om care a muncit toată viaţa. E un fel de administrator, un fel de chelar al curţii şi implicit al viei domnului Burciu. 

Ştie de la taica, dar şi din reflexul dobândit în ani şi ani de mustuit, care sunt secretele unui vin reuşit. “Oooof, dacă ar fi la fel de uşor de cules ca de spus… Uite cum facem. Aici avem cam zece ari de vie, adică o mie de metri pătraţi. Primăvara când vine, via se taie, se bagă aracii, se leagă, se sapă şi se stropeşte. Dacă poţi”, zice mucalit.

“Nu e musai s-o stropeşti, că ea ţine şi-aşa, săraca. Deh, e producătoare, soi românesc! Dacă o şi stropeşti, dă de două ori mai mulţi struguri. Stropitul îl faci de două ori pe an, cu piatră vânătă şi var, nu cu substanţe de-alea toxice, de-i strică zeama. O stropeşti o dată până înfloreşte şi încă o dată când să se arate bobul.

Toamna o culegi, scoţi aracii, zdrobeşti strugurii şi a doua zi faci mustul.  Ca să iasă un vin bun, bine ar fi ca butoiul să fie nou sau bine spălat şi curăţat. Îi mai pui o ţâră de zahăr, cât să-i mai dea tărie ca ăluia din magazine. Îl laşi să fiarbă fără aer, cu un furtun băgat într-o găleată cu apă. Dacă ia aer, se strică repede, tată. Dacă via era altoită, după ce se scoteau aracii, se îngropa pentru iarnă, dar via producătoare n-are nevoie”, explică nea Mitică.

Sprijinit într-un cot de putină şi bâzâit de cohorte de albine, rotunjea, plastic, tabloul unui miez de toamnă românească. De-acum, bruma putea oricând să arginteze joardele golaşe.

Îndrăgostiţi de vie

Proprietari ai unui lanţ de magazine în Timişoara, Bocşa şi Reşiţa, Ion şi Gheorghiţa Burciu vin an de an să pregătească vinul de buturugă, deşi îşi pot permite orice vin din comerţ.