Scandalul „50%“, luat la bani mărunţi

Creşterea salariilor profesorilor, temă de campanie. Cheltuielile publice extravagante şi mărirea cu 50 la sută a salariilor profesorilor. Care este adevărata legătură dintre acestea?

O fulminantă campanie a izbucnit acum câteva săptămâni în presa din România, după ce jurnaliştii au dezvăluit câştigurile exorbitante ale unor directori de agenţii guvernamentale şi societăţi de stat.

Dezvăluirile au coincis cu legiferarea creşterii cu 50 la sută a salariilor profesorilor, în pofida opoziţiei Guvernului. Toate acestea, pe fondul unor discuţii reambalate ciclic, în legătură cu cheltuielile extravagante făcute de cele două camere parlamentare.

Dar şi cu discrepanţe uriaşe între pensii – o bătrână cu pensie de 30 de lei versus pensii echivalente cu mii de euro. Iată un caz de manual pentru o campanie jurnalistică şi pentru una politică deopotrivă: statul care risipeşte în folosul clientelei politice, dar care nu poate (sau nu doreşte) să crească veniturile profesorilor, pensionarilor şi altor categorii. Atractivă la prima vedere, această asociere trebuie luată cu mare atenţie.

Cifrele, la rece

Fondul de salarii pe 2008, în Educaţie, este de 8,74 miliarde de lei. Câte lefuri nesimţite pot exista în agenţiile guvernamentale?

 Să luăm cifra de 100 de salarii, de câte 100.000 de lei lunar fiecare. Tăierea tuturor acestor “paraşute de aur” ar aduce bugetului o economie anuală de 120 de milioane de lei.

Să presupunem apoi că programul controversat de achiziţionare a celor 1.800 de Dacii Logan pentru Poliţie, invocate vineri de preşedinte, ar fi anulat. S-ar obţine de aici o economie de aproximativ 400 de milioane de lei. Tot cam 400 de milioane de lei cheltuie anual cele două camere parlamentare - şi ele acuzate de risipă.

 Să zicem că s-ar tăia aceste cheltuieli la jumătate. S-ar economisi astfel 200 de milioane  de lei. Din aceste surse am putea găsi circa 720 de milioane de lei. Să presupunem că toţi banii ar fi îndreptaţi către salariile dascălilor.

Rezultatul? S-ar obţine o creştere cu circa 8 la sută a fondului de salarii. E ceva. Dar ar mai rămâne de acoperit restul de 42 la sută! Şi asta, nepunând la socoteală medicii, asistentele, funcţionarii publici, militarii, poliţiştii şi alte categorii cărora ar fi bine să le crească la rândul lor salariile.

Dar cu nababii cum rămâne?

Nu poţi impune austeritate într-un sector şi lăsa loc pentru extravaganţe în altele. Problema etică rămâne în picioare, iar fenomenul ilustrează dezordinea bugetară care domneşte la Palatul Victoria. Guvernul Tăriceanu s-a angajat încă din 2005 că va legifera un sistem coerent de salarizare în sectorul public, dar nu a făcut-o. Poate această temă va fi dezbătută în campania electorală.

În definitiv, campaniile pot pune probleme reale pe agenda publică. Dar pot crea şi mediul ideal de vieţuire pentru şmecheri, populişti, demagogi sau scamatori. Depinde de felul în care conducătorii campaniilor leagă cifrele şi îşi potrivesc discursul cu realităţile.

Teme de campanie

Există câteva întrebări la care cei care-şi doresc guvernarea ar trebui să răspundă. De pildă: caţi bani ar trebui să primească un şef de agenţie chemat să arbitreze un ipotetic litigiu dintre giganţii telefoniei mobile, cu o miză de câteva sute de milioane de euro?

Cum va fi reconstruit sistemul de salarizare în sectorul public, astfel încât, pe de o parte să se elimine cheltuielile inutile şi, pe de altă parte, să fie atraşi şi motivaţi oamenii bine pregătiţi?

Ce cheltuieli vor fi privilegiate în anii următori: cele pentru salarizare sau pentru investiţii în infrastructură?

Bani pentru Educaţie

Acest sector nu a fost, totuşi, unul dintre cele urgisite în ultimii ani. Din 2005 până în 2008, alocaţiile bugetare au crescut de la circa 1,5  miliarde de euro la 4 miliarde, iar fondul de salarii s-a dublat. Educaţia este domeniul cu cea mai impresionantă creştere a alocaţiilor în ultimii patru ani.

Dar calitatea educaţiei nu a crescut. Potrivit raportului despre starea învăţământului pe 2008, România se află undeva la coada Europei în privinţa nivelului mediu de pregătire al elevilor. Astăzi însă, aproape nimeni nu vorbeşte despre restructurare. Se cer sau se promit bani.