Săptămâna de muncă în UE: cel mult 48 de ore

Hotărârea a fost luată în cadrul comisiilor de specialitate ale Parlamentului European. Votul în plen urmează să aibă loc în decembrie. După cinci ani de discuţii, UE limitează timpul de muncă la 48 de ore săptămânal. Derogările de la această regulă vor fi eliminate în următorii trei ani.

Discuţiile şi negocierile pentru modificarea pachetului legislativ privind norma săptămânală a timpului de muncă pentru salariaţi durează de peste cinci ani, Parlamentul şi Consiliul având poziţii diferite.

Între opozanţii adoptării unei directive care propune modificarea unor reglementări mai vechi în Uniunea Europeană privind norma săptămânală a timpului de muncă pentru salariaţi, limitată din 1993 la 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare, se află Marea Britanie.

De altfel, Marea Britanie este una dintre beneficiarele derogărilor de la aceste prevederi, care permite majorarea acestei limite până la 78 de ore pe săptămână, dacă salariatul este de acord. 

Actualizarea directivei intervine ca urmare a unei decizii a Curţii Europene de Justiţie, care estimează că orele de permanenţă telefonică trebuie să fie decontate din timpul de lucru săptămânal, la fel şi timpul de permanenţă al doctorilor, chiar dacă ei nu au fost solicitaţi. Pentru a evita consecinţe „negative“, noul proiect de directivă propune introducerea unei noţiuni noi - „partea inactivă a timpului de gardă“.

Fără clauze suplimentare

Deputaţii europeni se opun păstrării clauzei de neparticipare la aplicarea prevederilor directivei (cum se întâmplă în cazul Marii Britanii, n.r.) care trebuie să fie abrogată în următorii trei ani de la intrarea în vigoare a acesteia. PE admite totuşi majorarea  numărului de ore de lucru pe săptămână, cu condiţia să existe acordul salariatului, însă introduce o serie de limite: 60 de ore pe săptămână, calculate pentru o perioadă de trei luni, sau 65 de ore pe săptămână, în absenţa convenţiei colective şi dacă „perioada de timp prevăzută pentru gardă este considerată ca timp de muncă“.

Deputaţii au identificat prin timp de gardă perioada în care „lucrătorul are obligaţia de a fi disponibil pentru a putea interveni la solicitarea angajatorului pentru exercitarea  activităţii şi a atribuţiilor sale.

Această prevedere vizează cu precădere personalul medical. În schimb, Consiliul consideră că partea inactivă a timpului de gardă nu trebuie considerată ca timp de lucru, însă acceptă amendamentul dacă el nu contravine legislaţiei naţionale, convenţiilor colective sau este convenit prin acord între partenerii sociali.

Repaus compensator

Deputaţii prevăd, de asemenea, obligativitatea acordării de repaus compensator dacă perioadele normale de repaus nu au fost folosite. Consiliul prevede ca statele membre să poată decide ele singure „termenul rezonabil“ în care repausul compensator poate fi acordat, dar deputaţii vor ca acest repaus să vină imediat după perioada de muncă.

Deputaţii au adoptat amendamente care permit clarificarea situaţiei lucrătorilor cu mai multe contracte. Pentru ei, timpul de lucru trebuie să fie calculat ca suma perioadelor de muncă prestate prin fiecare contract.

Totodată, au fost precizate categoriile de cadre care beneficiază de derogări de la directivă: directorii generali, cadrele de conducere care le sunt direct subordonate şi persoanele numite direct de consiliul de administraţie.

Prima directivă, adoptată în 1993, a fost modificată în 2000, ea făcând acum obiectul actualizării. La începutul lunii decembrie vor avea loc negocieri cu consiliul pentru obţinerea unui compromis pe directivă, care să permită apoi votul final în sesiunea plenară de la Strasbourg. Minimul de voturi pentru adoptare este de 393.

În România, timpul de lucru săptămânal reglementat prin Codul Muncii este de opt ore zilnic, adică 40 de ore pe săptămână. Numărul maxim de ore suplimentare pe care le poate presta angajatul în acelaşi interval de timp este de opt ore.