EXCLUSIV ONLINE Miracolul văzut prin ochii celor care s-au născut a doua oară. Poveştile incredibile ale românilor

Românii încearcă să-i determine pe oameni să doneze organe

EXPERIENŢĂ Pacienţii care au nevoie de un transplant se gândesc de multe ori că viaţa lor se apropie de sfârşit. Pentru mulţi este inevitabil, însă cei care primesc o a doua şansă simt că se nasc din nou.

Numărul persoanelor care au nevoie de un transplant creşte alarmant de la an la an. Românii aflaţi la necaz nu au prea mari speranţe că vor apuca să primească organul de care au nevoie, însă atunci când reuşesc bucuria pe care o resimt nu poate fi descrisă în cuvinte.

Statisticile mai arată că numărul acestor intervenţii este cu mult mai mic faţă de necesar, iar în cazul transplanturilor de cord situaţia este incredibilă.

Singurul centrul din ţară unde se făceau astfel de operaţii a fost închis anul trecut şi nu s-au mai realizat astfel de proceduri, deşi listele de aşteptare se lungesc din ce în ce mai mult.

Medicii pun dezechilibrul dintre numărul de persoane care au nevoie de transplant si numărul operaţiilor şi pe seama rudelor celor aflaţi în moarte cerebrală, care nu sunt dispuse să doneze organele.

„Pe lângă faptul că în România nu există suficiente centre în care să se poată efectua transplantul, familiile persoanelor aflate în moarte cerebrală nu sunt dispuse să ofere viaţă altor oameni donând organe. Trebuie să lăsaţi medicii să salveze vieţi cu ajutorul organele persoanelor aflate în moarte cerebrală. Oamenii trebuie să fie deschişi şi să-şi schimbe mentalitatea", este mesajul prof. dr. Francis Delmonico, părintele tranplantologiei internaţionale şi doctor în ştiinţe medicale la Clinica de Chirurgie a Harvard Medical School din cadrul Massachusetts General Hospital (SUA).

Primul român care a supravieţuit

Gheorghe Penea (58 de ani, din Ploieşti) este primul pacient român care a supravieţuit unui transplant de ficat. El a fost diagnosticat cu ciroză hepatică în 1990. După multiple intervale, boala a evoluat şi la sfârşitul lui 1999, situaţia s-a agravat. La începutul lui 2000 era în stare critică, aproape de deces.

Salvatorul lui a fost prof. dr. Irinel Popescu, primul medic care a realizat o grefă de ficat în România.

„M-am prezentat la cabinet în 14 aprilie 2000. Cred că şi-a dat seama fără să mă consulte că mai am doar câteva zile de trăit şi mi-a spus: «Sunt pregătit să fac mâine un transplant. Ficatul pe care-l avem recoltat se pare că se potriveşte exact cu ceea ce-ţi trebuie dumitale». Mi-a mai explicat că am 70% şanse să trăiesc şi am acceptat", rememorează acele clipe în care se zbătea între viaţă şi moarte Gheorghe Penea.

După operaţie lucrurile au mers foarte bine, iar starea de sănătate a pacientului s-a îmbunătăţit substanţial. „După două săptămâni de la transplant, de Paşte, am mers la biserică pentru slujba de Înviere pe picioarele mele", ne povesteşte Gheorghe.

Acum, la 12 ani de la transplant, bărbatul nu mai are probleme de sănătate şi se gândeşte şi cu bucurie, dar şi cu melancolie, la perioada în care viaţa lui atârna doar de un fir de aţă.

„A fost vorba despre o şansă, un noroc, mâna lui Dumnezeu cel mai probabil. Şansa mea a fost că o familie din Braşov a fost de acord cu donarea ficatului de care aveam nevoie. Cuvintele sunt mult prea mici ca să le răspund cu mulţumiri rudelor persoanei care mi-a redat viaţa. Îi cunosc şi mi-aş dori ca mult mai multe familii, atunci când se întâmplă o tragedie, să accepte ca organele persoanelor aflate în moarte cerebrală să fie folosite pentru salvarea altor vieţi. Este vital să se gândească că o părticică din fiinţa celui drag trăieşte în trupul unor oameni care au fost salvaţi", adaugă Gheorghe.

În plus, el subliniază faptul că „pentru mine, această intervenţie a însemnat şansa la o a doua viaţă. Ştiam că o să mor, mă resemnasem, îmi alesesem şi locul de înmormântare. Nu mai exista dubiu că o să spun la revedere lumii vii. Am intrat cu inima curată în operaţie. Mi-am zis: dacă o să reuşesc să mă trezesc din operaţia, am să trăiesc. Dacă nu, o să aflu dacă există Rai sau Iad".

„Am o soră de rinichi"

O altă pacientă care a avut nevoie de transplant este şi Maria Câşlariu, o bucureşteancă în vârstă de 47 de ani. Femeia a fost diagnosticată fost în 1996 cu probleme la rinichi, iar din anul 2000 a început să slăbească foarte tare - 14 kg într-un an. Analizele au arătat că intrase în insufienţă renală cronică.

După patru ani de dializă, timp în care mergea la spital de trei ori pe săptămână şi stătea trei ore s-a întâmplat şi miracolul.

„Într-o seară, când am ieşit de la dializă, la 23:35, într-o miercuri, am primit un telefon de la spitalul Fundeni. Medicul Dorina Tacu mi-a dat incredibila veste că a găsit un donator", îşi aminteşte cu precizie femeia. Dimineaţa, a mers la Institutul de Hematologie şi „inima i s-a micşorat" când a văzut pe hol mai mulţi colegi chemaţi pentru acelaşi transplant. Acolo a întâlnit-o pe Daniela, care ulterior a devenit sora ei de rinichi, ele fiind compatibile 75% cu organul unei persoane aflate în moarte cerebrală.

„Ca o ironie a sorţii, noi trei (eu, Daniela şi persoana decedată) eram născuţi în septembrie. Totuşi, transplantul a mers bine şi anul acesta împlinim nouă ani de viaţă, nouă ani de când am o soră de rinichi. Port mereu recunoştinţă familiei de la care am primit rinichiul", povesteşte emoţionată Maria.

Privind în urmă, ea punctează faptul că operaţia a însemnat şansa la o nouă viaţă, un nou început.

„Mama, eu vreau să-ţi fac cadou un rinichi!"

Rodica Manciu (Bucureşti, 58 de ani) a trăit şi ea fericirea primirii unui organ. „După ce am fost diagnosticată, am fost operată şi am făcut dializă aproape doi ani, însă starea mea de sănătate se agrava cu fiecare zi care trecea. În această situaţie, copilul meu s-a oferit să-mi dea un rinichi. Am respins această idee, însă m-am înmuiat când a venit la mine şi mi-a spus: «Mama, eu vreau să-ţi fac cadou un rinichi!». În cele din urmă am acceptat", îşi aminteşte femeia.

După 13 ani, rinichiul a fost respins de organism, iar din 2010 Rodica face dializă. Dacă prima dată nu a fost pusă pe o listă de aşteptare, acum nu a mai scăpat de această „pedeapsă". Acum, femeia aşteaptă din clipă în clipă să i se găsească un rinichi compatibil, care să o salveze pentru a doua oară.

„De câte ori sună telefonul am o tresărire. O secundă mă bucur...până aud altă voce şi nu cea de la cineva din spital".

Nu avem unde face transplant de cord

Singurul centru unde se făcea transplant de cord, Institutului de Boli Cardiovasculare şi Tranplant din Târgu-Mureş (IBCvT) a fost închis la începutul
anului trecut. Prin urmare, în România cei care au nevoie de un transplant de cord nu au nicio şansă să li se facă această procedură, deşi ministrul de anul trecut, Cseke Attila, spunea că IBCvT se va reorganiza şi va deveni un centru de boli cardiovasculare şi transplant în cadrul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Mureş.

„În România nu se fac prea multe proceduri de transplant. În anul 2011 am realizat şapte, iar lista de aşteptare se lungeşte cu 50 de nume. Totuşi, de când s-a închis centrul nu am mai făcut niciun transplant, iar copiii nu au nicio şansă la viaţă. Sunt condamnaţi să moară", a declarat Horaţiu Suciu, medic primar de chirurgie cardiovasculară la IBCvT.

Românii aveau o speranţă la departamentul performant de chirurgie cardiovasculară de la spitalul Marie Curie, însă acesta nu este funcţional nici în acum, deşi este dotat cu aparatură de ultimă generaţie, care ar salva viaţa a mulţi copii.

Medici de la Târgu-Mureş susţin că ar fi propus conducerii spitalului din Bucureşti să trimită personal medical pentru a fi instruit pentru transplant, însă „cei din Capitală erau mult prea preocupaţi de apariţiile de la Tv".

În schimb, medicul Cătălin Cîrstoveanu de la spitalul „Marie Curie" susţine că nu există o cerere pentru instruirea medicilor. „Ideea specialiştilor de la Târgu-Mureş ar fi notabilă, însă eu nu am cunoştinţă de o asemenea cerere. Problema mea este că avem peste 1.000 de copii care au nevoie mai întâi de operaţii pe cord.

Abia în etapa a doua se pune problema transplantului. Trebuie să rezolvăm cumva prima etapă prin care trebuie să treacă micuţii bolnavi şi apoi să ne gândim la transplant. Oricum, în România ar trebui să existe 3-4 centre unde să se facă această intervenţie, nu unul singur", a declarat pentru „Adevărul" Cătălin Cîrstoveanu.

Cât costă un organ pe piaţa neagră

Mulţi pacienţi îşi pierd speranţa atunci când află vestea că au nevoie de un transplant şi mulţi sunt tentaţi să se aprovizioneze de piaţa neagră. Astfel fentează listele de aşteptare, de multe ori, nu fac altceva decât să lase pacientul să trăiască în chin. Cei care apelează la organe de pe piaţa neagră cred că aceasta este soluţia cea mai bună pentru a nu curma viaţa bolnavului. De partea cealaltă, comerţul cu organe este foarte profitabil.

Această situaţie nu este specifică României, însă există şi cazuri în care românii apelează la astfel de metode pentru a face rost de un organ. „Este de înţeles că familia ajunge să cumpere organe de pe piaţa neagră în speranţa de a-i oferi o şansă la viaţă cuiva drag. Totuşi, riscurile sunt foarte mari.

Există cazuri în care organele cumpărate la preţuri exorbitante nu sunt compatibile, iar viaţa care se dorea salvată atârnă de un fir de aţă", atenţionează medicul Francis Delmonico.

Mai frecvente sunt cazurile cu oameni (în special oameni ai străzii) care cad pradă mafiei organelor, adică ajung să li se scoată organe fără ca ei să-şi dea măcar consimţământul. Mulţi români au căzut victime.

Afacere prosperă

Comerţul ilegal cu organe este înfloritor în Asia, unde se înregistrează chiar un trend ascendent deoarece reprezintă o afacere destul de profitabilă. Publicaţia „The Guardian" a contactat un traficant, care a dat câteva informaţii despre activitatea sa. Pentru un rinichi se plăteşte donatorului 3.500 de dolari.

Dacă se doreşte o grefă de urgenţă, sfidându-se legea, costul operaţiei variază între 100.000 şi 200.000 de dolari. Acest gen de intervenţii se pot realiza în China, în Pakistan sau în India, rinichii provenind de la localnici care donează contra cost.