„Mergem înainte, dar cu gândul spre casă"

Sebastian Burduja este preşedintele Ligii Studenţilor Români în Străinătate. În prezent el este masterand la Universitatea Harvard. Ziarul „Adevărul" a publicat un interviu cu el în suplimentul de masterat din 4 septembrie 2008.

Iată interviul aşa cum a apărut el atunci.

Carte de vizită

După patru ani petrecuţi la Stanford University, Sebastian Burduja, de 23 de ani, a obţinut titlul de Bachelor of Arts with Honors in Political Sciences şi, pentru următorii trei ani, se mută la Harvard, pe coasta de est, pentru un program de excepţie, care presupune completarea a două mastere simultan: MBA la Harvard Business School şi Master in Public Policy la Harvard Kennedy School of Government. Sebastian vine de la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul" din Bucureşti şi şi-a dorit foarte mult să studieze la o şcoală de top din Statele Unite ale Americii. În anii petrecuţi la Stanford, a fost asistent de cercetare, a lucrat la Stanford Ad Agency - organizaţie care se ocupă cu tot ce înseamnă materiale publicitare în campus, în ultimul an a fost Student Leader pentru „Stanford in Washington", a lucrat cu profesorul Larry Diamond, „unul dintre cei mai mari analişti politici din lume", la ultima sa carte, „The Spirit of Democracy". În iulie 2008, Sebastian a pus bazele Ligii Studenţilor Români din Străinătate (LSRS), care-şi prpune, printre altele, să-i atragă înapoi în ţară pe tinerii români, absolvenţi ai unor universităti din străinătate.

Ai absolvit Stanford University anul acesta...
Am absolvit Ştiinte politice la Stanford şi am avut ca specializări secundare Economia şi Sociologia. Am încheiat cei patru ani cu media generală 4.01, adică între A şi A+, în sistemul american, sau între 10 şi 10+, dacă ne gândim la cel românesc.
Am absolvit „with distinction", echivalentul lui Summa Cum Laudae, şi „with honors", pentru ca am completat o disertaţie de 300 de pagini notată cu A+, cu titlul: „Between Hope and Disillusionment: Corruption in Postcommunist Romania, 1989-2008" (Între speranţă şi deziluzie: corupţia în Romania post-comunistă, 1989-2008). Am studiat peste zece indicatori statistici ai nivelului de corupţie şi am derulat 40 de interviuri cu politicieni, oameni de afaceri, procurori, etc., din România şi din UE. Apoi am evaluat traiectoria corupţiei în România de după 1989 şi cauzele ei. M-am concentrat, în special, pe rolul UE în accelerarea ritmului reformelor anticorupţie. De asemenea, cât am fost la Stanford, am lucrat cu marele profesor Larry Diamond, unul dintre cei mai renumiţi analişti politici din lume, la ultima sa carte „The Spirit of Democracy". Eu am facut cercetarea pentru capitolele despre Europa de Est şi Eurasia.

După Stanford, pleci la Harvard...
Am fost deja acceptat în programul de la Harvard, voi continua pentru încă trei ani aici în SUA. Programul pe care îl voi face selectează câţiva candidaţi din toată lumea în fiecare an şi presupune completarea a două mastere în trei ani: MBA la Harvard Business School şi MPP (Master în Public Policy) la Harvard Kennedy Schoolf of Government. Practic, în 2011, voi avea această dublă calificare de business şi government prin cele două mastere separate. Menţionez că am fost acceptat direct de la Stanford, fără „experience full time", definită ca ani de lucru după terminarea facultăţii, un lucru de asemenea foarte rar pentru business school, mai ales la Harvard. Mai mult, pentru rezultatele de până acum şi pentru potenţialul de leadership, am primit o bursă de merit, devenind Rubenstein Fellow încă din primul an.

Îţi mai aminteşti în ce zi ai ajuns în State? Emoţii au fost?
Era pe 15 septembrie 2004, iar zborul până la San Francisco a fost destul de lung. În cei patru ani de când sunt aici, m-am obişnuit, însă, şi în general lucrez la proiectele mele pe tot parcursul zborului, deci timpul trece repede. Nu am avut emoţii foarte mari. Mi-am spus încă dinainte de a pleca spre Stanford că am o şansă unică pe care trebuie să o exploatez din plin. A existat mereu presiunea de a reuşi, atât ca rezultate academice, cât şi ca integrare generală în societate. Spiritul ăsta american de „cut-throat competition", unic în lume, m-a ambiţionat şi m-a motivat mereu. Mi-am spus întotdeauna că eu, ca român, trebuie să demonstrez că pot fi mai bun ca ei, că nu am dezavantaje inerente pe care să nu le pot depăşi.
Toţi colegii mei sunt extrem de motivaţi să fie cei mai buni, ceea ce eu unul nu am întâlnit vreodată în România. Dacă îi întrebi de ce, îţi răspund că aşa se cuvine. Aşa sunt ei educaţi de la vârste foarte fragede, să-şi dorească mult să câştige şi să muncească enorm pentru asta. E ceva care se simte în aer, spiritul asta de competiţie, de excelenţă, de muncă susţinută. Este, cred eu, „capitalism at its best".

Cine te-a aşteptat la aeroport? Îţi rezolvaseşi cu cazarea înainte?
Nu m-a aşteptat nimeni la aeroport, dar m-a însoţit familia mea, părinţii şi sora, deci totul a fost puţin mai simplu în primele zile pentru că m-au ajutat să îmi cumpăr lucrurile esenţiale traiului de cămin: un scaun de birou, un mic frigider, aşternuturi speciale, pentru că păturile din cămin sunt extra long şi înguste, deci nu se potriveşte orice. Le găseşti în primele zile la Target sau în alte magazine mari.

Primele zile în campus cum au fost? Te-ai descurcat?
Categoric. Aici la Stanford şi cred că, în general, la facultăţile din SUA, internationalii beneficiază de un „orientation" special, care constă în prezentarea campusului, a căminului, rezolvarea unor probleme cu viza (dacă există), şi mai multe excursii distractive. Ţin minte că în anul meu ne-au dus pe toţi internationalii pe o plajă din apropriere, la Santa Cruz, şi acolo am petrecut câteva ore bune de „bonding". Acesta e un cuvânt cheie al primelor zile şi se referă la cunoaşterea colegilor, de unde sunt, ce fac, ce planuri au. Asta se întâmplă mai ales prin jocuri speciale, care mie mi-au amintit puţin de grădiniţă.
În căminul în care am stat pentru primii doi ani, erau cel puţin cinci-şase activităţi de acest gen în fiecare săptămână. De pildă, „Marshmallow Night", când ne adunam în jurul unui foc de tabără, în apropriere, şi coceam bezele (nişte chestii dulci pe care le poţi combina cu biscuiţi). În fiecare duminică după-amiază, era un eveniment în care trei dintre rezidenţi îşi prezentau viaţa, personalitatea, în faţa întregului cămin. Eu am vorbit despre România, despre experienţa mea la Stanford, despre diferenţele între cele două lumi. Înainte de examene, aveam alte activităţi ca să ne relaxăm: karaoke night, cafe night - show-uri prezentate de noi (cântam la chitară, mici piese de teatru, etc.). Vinerea se organiza mereu câte un barbecue (n.r. - grătar) la decanul căminului nostru, sâmbăta erau competiţii sportive între cămine: fotbal, tenis, volei... Erau deci o mulţime de activităţi prin care stabileai nişte relaţii mai apropiate cu colegii tăi. Nu cât să-ţi devină prieteni pe viaţă, dar aşa, cât să te simţi bine în prezenţa lor.

Unde anume te-ai cazat până la urmă?
M-am cazat într-un cămin dedicat studenţilor din anul I şi II. Nu cunoşteam pe nimeni. Colegii mei erau de peste tot din lume, însă colegul meu a fost un american. Nu e simplu să împarţi aerul unei încăperi destul de strâmte cu un străin. Dar asta e valabil pentru prima noapte sau prima săptămâna cel mult. Apoi începi să cunoşti lume multă, ca urmare a acelor activităţi de „bonding", dar şi pentru că toată lumea este extrem de sociabilă.
Camerele erau de două sau trei persoane cu baia pe hol. Foarte curat şi condiţii în general foarte bune. Sigur că poate era mai convenabil pentru noi să avem fiecare camera noastră, dar să ai un coleg sau mai mulţi are un farmec aparte.

Tu ai avut un job în campus? Făcea parte din înţelegerea cu universitatea?
Am avut mai multe joburi. Nu au făcut parte din înţelegerea cu Stanford, însă dacă doreşti să munceşti, ei îţi împlinesc destul de uşor dorinţa. Asta şi pentru că este un campus mare (al doilea din lume după universitatea din Moscova), deci există ofertă serioasă de locuri de muncă.
Important: ca student internaţional nu poţi lucra decât în campus, deci asta poate fi o problemă la universităţi mai mici. Am fost angajat la Stern Late-Nite, un fast-food în campus, unde am făcut orice de la shake-uri la spălat pe jos, la Stanford Ad Agency, o organizaţie care se ocupă cu tot ce înseamnă materiale publicitare în campus...
Anul acesta am fost şi Student Leader pentru „Stanford in Washington"(SIW). SIW este un program al facultăţii prin care, în fiecare trimestru, sunt selectaţi câţiva studenţi pentru a studia în capitala SUA. Aici au internshipuri la World Bank, în Congres, dar merg şi la cursuri. Eu am făcut programul în primăvara lui 2007 şi, în toamna trecută, când am revenit la Stanford pentru ultimul an, m-au chemat să îndeplinesc acest rol de Student Leader sau Peer Leader pentru SIW, adică am fost o legătură între studenţii din campus în CA şi staff-ul din DC. Asta înseamnă advertising pentru programul SIW, contacte cu cei care au făcut deja programul, cu cei care vor să-l facă în viitor. A fost un job part-time destul de flexibil, aşa că am putut să mă concentrez pe cursuri.

Cum ai reuşit să-i dibui pe ceilalţi români de-acolo?
Prin Romanian Student Association (RSA). M-am înscris pe lista lor de email şi aşa am aflat de mulţi români aflaţi aici. E de ajuns să fii pe lista de email ca să fii conectat la ceea ce se petrece. Sincer, m-am înscris pentru că îmi era dor de ţară şi voiam să împărtăşesc asta cu alţii în situaţia mea. Cred că e un principiu simplu: studenţii români se caută în lumea asta pentru că au nevoie să ştie că reperele pe care şi le-au format în România încă mai există. De exemplu, că se merge la Înviere de Paşte, că se vopsesc ouă roşii şi se mănâncă cozonac.Pe lângă asta, relaţiile stabilite in cadrul asociaţiei îţi pot servi şi după absolvire. Ştiu multe cazuri de studenţi care şi-au găsit slujbe prin prieteni români.
Cum ai rezolvat cu dorul de casă?
Cum spuneam, nu e simplu. Strategia mea a fost mereu să comunic cu alţi studenţi români în mod regulat, dar şi să citesc zilnic două-trei ziare online. Da, inclusiv Adevărul. Apoi familia mea a făcut mereu eforturi să vorbim la telefon de mai multe ori pe săptămână.

Cum e mâncarea în Statele Unite?
Mâncarea nu seamănă deloc cu cea românească. Pe lângă traditionalii burgeri, aici se axează mult pe specialităţi mexicane, dar şi sudiste (Jambalaya, etc.). Jambalaya este o specialitate din Sud, un fel de ghiveci. Conţine carne gen pui sau cârnaţi, legume şi, eventual, fructe de mare. Aici nu sunt pretenţios, deci a fost mereu OK. În plus, mâncarea oferită de cămine este de cele mai multe ori foarte bună, chiar dacă nu aşa de variată.

Produse româneşti pe unde găseşti? Prăjituri româneşti?
Legumele sunt uşor de găsit, inclusiv la marile magazine gen Safeway, dar nu au gustul de acasă. Eu nu ştiu de nici un magazin cu produse româneşti. Şi da, fără dulciurile noastre tradiţionalae este cu adevărat dureros.

Biserici româneşti sunt?
Da, sunt trei în zonă. Eu am fost mereu la cea din San Jose. Vin şi alţi români, mai ales cu ocazia Învierii, când nu simţi că eşti în SUA pentru că eşti înconjurat numai de români. Foarte frumos.

Filme româneşti, cărţi româneşti?
Filme româneşti nu de pe net, că aici nu este legal să downloadezi. Ba chiar rişti mult dacă faci aşa ceva. Deci vin cu ele din România. De câte ori mă duc acasă mai aduc câteva clasice. Biblioteca de la Stanford are o colecţie impresionantă de cărţi româneşti, iar în arhivele Hoover (de asemenea în campus) sunt multe documente originale ale familiei regale sau ale unor diplomaţi precum Kretianu, un celebru ambasador român din perioada ante-comunistă.

Acasă, cât de des te duci? Când te întorci în State, ce iei cu tine?
De două ori pe an, iar verile le petrec mereu în România. Am adus aici o mulţime de lucruri, inclusiv cozonac de Paşte. Cu alimentele e mai complicat, pentru că nu e voie să introduci nimic de acest gen prin vama de la aeroport. Totuşi, când s-a întâmplat să mă controleze, le-am explicat că nu se poate să îmi confişte cozonacul, că asta e o tradiţie pentru români. Americanii respectă mult asemenea diferenţe culturale, le acceptă şi le înţeleg. De altfel, oamenii lor de ordine - poliţişti, vameşi, etc. - sunt în general foarte deschişi şi au un comportament ireproşabil. Sincer, îţi inspiră respect.

De ce anume ţi-e cel mai dor? Ce îţi lipseşte din România?
La nivel personal, mi-e dor de familia mea şi de prietenii mei. Trebuie să spun că societatea americană te integrează foarte uşor, în special într-un cadru gen campusul universitar, însă numai la un nivel superficial. Este un consens între românii de aici că e foarte dificil să construieşti relaţii profunde cu studenţii americani. De ce? Cred că în primul rând din cauza spiritului competitiv prezent peste tot. Apoi sunt motive culturale, religioase, şi-aşa mai departe.
Apoi îmi e dor de români în general. Stăteam zilele trecute şi mă uitam pe youtube - o altă sursă grozavă de materiale româneşti - la un scurt video cu Florin Piersic, atunci când cântă „Mă dusei la targ".
Recomand cu căldură: http://www.youtube.com/watch?v=5IAkCyuiQFA
Sunt lucrurile-astea, aparent neînsemnate, capătă o semnificaţie specială când le vezi la mii de km de casă. Nu numai clipuri de divertisment, dar şi clipuri istorice, de exemplu. Percepţia mea este că românii de aici, în general, devin mult mai patrioţi prin prisma depărtării de casă. Şi nu discut de un naţionalism exagerat, ci de un patriotism sincer şi simplu, aşa cum poţi să întâlneşti la tot pasul in societatea americană.

Ai putea să rămâi pentru totdeauna acolo?
Aş putea, fără îndoială, să rămân aici. Avantajele materiale ar fi mult mai mari decât în România. E bună şi această competiţie continuă pentru că te împinge mereu să te autodepăşesti şi să-ţi impui noi limite. În plus, America este o ţara civilizată în care serviciile sunt la cel mai înalt nivel din lume, deci confortul vieţii este în general mai ridicat decât în România.
Pe de altă parte, nu mă gândesc şi nu m-am gândit vreodată să nu mă întorc acasă. De când am plecat, în 2004, mi-am spus ca sunt în SUA mai ales pentru a învăţa la una dintre cele mai bune instituţii de învăţământ superior din lume. Acum, înainte de a începe programul de master la Harvard, spun din nou că atunci când voi termina, în 2011, prioritatea mea va fii să mă întorc acasă.
Cred cu tărie că studenţii români din străinătate poartă o responsabilitate morală să revină acasă şi să-şi aducă contribuţia la dezvoltarea economică şi politică a României. Poate sunt vorbe mari, dar acesta a fost crezul meu de la început pentru că, în două cuvinte, sunt român. Iar dacă am realizat ceva până la acest moment, ştiu că datorez foarte mult familiei mele, prietenilor mei, profesorilor pe care i-am avut în sistemul educaţional din România, iar lista poate continua. Important este că există un sentiment puternic că trebuie, până la urmă, să dăm înapoi României lucrurile bune pe care ni le-a dat în anii de formare academică, profesională, şi socială. O astfel de gândire am întâlnit-o în ultimii ani la mulţi studenţi români. Aşa că mergem înainte, dar cu gândul spre casă.

Ce-o să faci, concret? Cum te vezi peste câţiva ani?
Îmi doresc să acumulez mai întâi o experienţă solidă în sectorul privat, preferabil în România, în consultanţă sau banking. Este adevărat că ofertele pe care le voi primi din SUA vor fi foarte greu de refuzat. Un absolvent de Stanford şi Harvard pleacă de la $200,000 pe an în sus. Şi totuşi, cred cu tărie că este de datoria mea să mă întorc în România, să contribui cu toate forţele şi cunoştintele mele la progresul ţării noastre, mai întâi din sectorul privat, apoi din cel public. Cred că managementul privat şi public necesită calităţi şi cunoştinţe similiare, însă responsabilitatea este mlt mai mare pentru funcţiile publice, unde deciziile pot afecta oricând milioane de oameni.
Pe termen lung, după ce voi acumula mai multă experienţă în mediul privat, doresc să mă implic în instituţiile publice din România. Nu exclud o participare la viaţa politică a României şi sper că mulţi alţi absolvenţi din străinătate să facă acelaşi lucru. Pentru că România are nevoie acum mai mult ca oricând de persoane competente, cu integritate, care să poate pune bazele unei viziuni de dezvoltare durabilă. Senzaţia mea este că România nu are, după momentul aderării la UE şi NATO, o viziune clară asupra rolului ei în anii care vor urma. Sper ca împreună cu alţi colegi să contribui la dezvoltarea şi implementarea acestei viziuni.

Despre „individualismul american"
Cred că sunt şi părţi bune, şi mai puţin bune ale individualismului american dus la extrem. Ca rezultate practice, vedem cu toţii unde este (încă) America astăzi, iar trăind aici simţi cu adevărat că ei sunt prima putere mondială. Iar lecţia importantă este că fără muncă nimic nu se poate. În contextul ăsta, îmi amintesc de vorbele lui Nicole Iorga, poate mai relevante azi dăcât oricând: „ţara noastră are înainte de toate o datorie - aceea de a munci. S-a muncit prea puţin, s-a muncit prea răzleţ. Munca, adevărată şi spornică, nu se poate face decât prin solidaritatea naţională". Parcă l-au auzit de mult americanii pe marele istoric român. Eu asta văd aici la tot pasul: muncă, ambiţie, competiţie, şi spirit naţional de patriotism fără excese.
Da, fiecare luptă pentru el, în mare măsură, dar sunt şi rezultate per total. Deci societatea beneficiază în întregul ei. Nu pot vorbi despre oamenii cei mai săraci din SUA, nu am putut interacţiona foarte mult cu ei în zona asta (Stanford-Silicon Valley). Ca şi date statistice, este adevărat că societatea americană devine din ce în ce mai inegală. Ai pe de o parte oamenii din ghettos şi ai la polul opus „corporate America", cu CEOs care câştigă zeci de milioane pe an şi aşa mai departe. Protecţia socială a avut de suferit mai ales în timpul administraţiilor republicane. Cred că lucrurile se vor mai echilibra cu un democrat la Casă Albă.

Liga Studenţilor Români din Străinătate, după model paşoptist

În iulie 2008, Sebastian Burduja a pus bazele Ligii Studenţilor Români din Străinătate (LSRS), care, potrivit statutului, „asigură un cadru de organizare reprezentativ al studenţimii române din străinătate, promovând o puternică solidaritate între membrii săi, ca reprezentanţi de valoare ai României, şi o atitudine pozitivă faţă de perspectivele întoarcerii lor în ţară după terminarea studiilor". Printre altele, LSRS îşi propune să-i informeze pe studenţii români din străinătate cu privire la oportunităţile de participare la viaţa economică, politică şi socială a României, dar să-i şi informeze pe cei interesaţi de perspectiva studiului în străinătate despre oportunităţile academice existente. Sebastian rezumă obiective ligii recent înfiinţare: „apărarea drepturilor studenţilor români în străinătate, networking între cei plecaţi afară, informarea românilor care vor să plece afară şi atragerea absolvenţilor înapoi în România. Vom organiza întruniri în mai multe oraşe din lume, vom acorda burse de studiu, vom lua poziţii de policymaking în România, pe baza expertizei membrilor LSRS, căpătate la universităţile de top din străinătate. Merită spus şi că în realizarea acestui proiect urmăm exemplul generaţiei paşoptiste, oameni de excepţie care au studiat la cele mai înalte şcoli din Europa şi apoi au revenit în ţară, contribuind decisiv la crearea şi modernizarea României".

Mi-am spus întotdeauna că eu, ca român, trebuie să demonstrez că pot fi mai bun ca ei, că nu am dezavantaje inerente pe care să nu le pot depăşi.

E foarte dificil să construieşti relaţii profunde cu studenţii americani, din cauza spiritului competitiv prezent peste tot.

Românii de aici devin mult mai patrioţi prin prisma depărtării de casă

Studenţii români se caută în lumea asta pentru că au nevoie să ştie că reperele pe care şi le-au format în România încă mai există

Un absolvent de Stanford şi Harvard pleacă de la $200,000 pe an în sus. Şi totuşi, cred cu tărie că este de datoria mea să mă întorc în România

Sebastian Burduja,
Masterand Harvard