Drama nemţilor deportaţi din România în URSS

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Oameni bucuroşi de revenirea pe teritoriul german, după cinci ani de muncă forţată în Uniunea Sovietică
Oameni bucuroşi de revenirea pe teritoriul german, după cinci ani de muncă forţată în Uniunea Sovietică

Înfrângerea naziştilor în război a adus şi o campanie de răzbunare în masă asupraetnicilor germani. Îmbarcaţi în trenuri de marfă, aceştia au luat drumul Siberiei, la muncă silnică.

Încă înainte de sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Stalin a dispus deportarea în masă a unor grupuri etnice pe motiv de colaborare cu ocupantul nazist. Astfel, în primele luni ale anului 1945 a ordonat deportarea etnicilor germani din ţările estice ale Europei. A început drama saşilor şi şvabilor din Transilvania şi din Banat, care au fost urcaţi în grabă în trenuri de marfă şi trecuţi peste Prut.

Pe teritoriul învingătorilor sovietici au fost supuşi cinci ani la muncă. Multă vreme, cărţile de istorie n-au scris despre atrocităţile comise cu această tristă ocazie, referindu-se exclusiv la crime naziste. Sovieticii au repetat însă procedura utilizată de nazişti. După legislaţia internaţională în vigoare, aceste decizii sunt taxate ca „genocid, crime de război şi crime împotriva umanităţii". Dar în momentul aplicării lor, însuşi premierului britanic i s-au părut „despăgubiri de război prin prestaţii". „De ce facem atâta caz cu privire la deportarea în Rusia a saşilor din România şi a altora?!" - s-ar fi mirat Winston Churchill. 

Preotul Ignat Bernard Fischer este preşedintele Asociaţiei Foştilor Deportaţi din România în URSS.  S-a născut în 1926, la Bacova (Timiş). Din ianuarie 1945 până în ianuarie 1949, el a muncit la reconstrucţia unei  fabrici de aluminiu  din Zaporoje (Ucraina). La data deportării era încă elev în internatul Parohiei Romano-Catolice din Timişoara.

O pregătire de 15 minute

„Au fost nişte zvonuri despre deportare, dar nu le-am dat crezare", povesteşte acum. „Cu o săptămână înainte de a ne deporta pe noi, am fost la gară. Şi am văzut trenuri cu germani din Iugoslavia. În data de 13 ianuarie 1945 au început şi la noi. Dar n-am crezut nici atunci că s-ar putea să mă ia şi pe mine. Şi m-au luat în seara de 14 ianuarie 1945.

M-au anunţat cu un sfert de oră înainte de plecare. N-am luat cu mine decât câteva haine şi ceva hrană din ce era pe la Parohie."
Etnicii germani au fost înştiinţaţi şi conduşi de autorităţile române la locul de îmbarcare. „Noi am crezut, prima dată, că statul român e de vină", îşi aminteşte fostul deportat.

„Se spunea că sovieticii au cerut României 100.000 de muncitori şi că românii ne-au dat pe noi, nemţii din ţară. Abia după 1990, când s-au deschis arhivele la Moscova, am aflat adevărul. Ministerul de Interne german ne-a comunicat atunci că Stalin ne ceruse pe noi statului român. Au impus românilor să-i ajute, iar ei au făcut listele. N-au avut încotro ca învinşi în război."

„Măcar cu oasele să ne întoarcem acasă"

Două săptămâni a durat călătoria. Oamenilor îmbarcaţi în vagoane de marfă nu li s-a comunicat nici destinaţia, nici durata şederii în URSS.
„După ce ne-au descărcat, am pornit, în coloană, 5 kilometri pe jos", îşi aminteşte interlocutorul. „Acolo, la Nipru, la cererea lui Lenin se făcuse primul baraj sovietic. Lagărul nostru era cam la 3 kilometri depărtare de acel baraj, dar la numai o sută de metri de Nipru. Regiunea era frumoasă, dar noi eram sub sârmă ghimpată şi supravegheaţi din turnuri de pază. Din lagăr nu aveai cum fugi. Am fost duşi în fabrică, la construcţii. În grupul de deportaţi erau şi oameni cu calificări, dar eu fusesem elev, nu aveam niciuna. Pe cei ca mine, ne-au pus la muncile cele mai grele. Şi totdeauna munceam afară, fie iarnă, fie vară. Cel mai greu a fost cu mâncarea. Dacă eşti acum flămând, te gândeşti că la amiază mănânci şi te saturi. Şi dacă nu se poate la amiază, te saturi seara. Dar dacă nu mănânci niciodată destul!... Aceasta a fost cel mai greu de îndurat. Cu fiecare zi, slăbeai. Iarna era frig. Minus 15-20 de grade. Dacă temperatura cobora sub minus 23 grade Celsius, nu te scotea la lucru. Dar când urca la minus 22, ieşeai imediat. Şi nu atât gerul, cât vântul te atingea. Acolo totdeauna bătea un vânt îngheţat. Dar mai rea decât frigul a fost foamea. Ne-am adaptat. Ce puteam face altceva? Singura speranţă era să pot supravieţui. Dacă aici ne-am lăsat carnea, ziceam, măcar cu oasele să ne întoarcem acasă. Căutam orice «gaură» de unde-am fi putut lua o gură de mâncare. Mergeam la ruşi cu lemne, cu cărbuni, ca să primim o bucată de pâine. Cel care n-a îndrăznit să facă asta acolo a murit."

Mulţi etnici germaniau fost transferaţiîn Germania de Est



„Moarte fasciştilor!"

Mulţi etnici germani au fost transferaţi în Germania de Est

Una dintre lozincile sovietice de război a fost „Moarte fasciştilor!".Pentru populaţia locală care-şi plângea morţii şi distrugerile, apariţia acestei categorii de deportaţi putea stârni multe resentimente şi accese de răzbunare. Munceau în fabrică împreună - nemţi şi sovietici. Săraci, aproape la fel ca deportaţii, localnicii s-au apropiat treptat de etnicii germani. Primii paşi i-au făcut ucrainenii care fuseseră duşi în vremea războiului la muncă forţată în Germania şi foştii soldaţi.

„Ce-am văzut în Uniunea Sovietică?" - rememorează martorul. „În primul rând, muncitorii lor erau aproape la fel de săraci ca noi. Vedeam că acolo sunt două clase: una, a «nacialnicilor», şi cealaltă, a muncitorilor. Pentru primii era şi în cantină un loc aparte, lor li se dădea pâine albă. Nu erau o singură clasă, clasa muncitoare, cum zicea Stalin. Am auzit nu puţini ruşi înjurându-l pe Stalin. Dar de faţă cu noi şi ferindu-se de «nacialnicii» lor.  Am venit acasă pe 17 decembrie 1949. Chiar în ziua de 23 august 1949, după muncă am fost duşi la apel. Şi vine ofiţerul sovietic în mijlocul careului. Ne spune că a venit o înştiinţare de la Moscova că în viitorul cincinal, care începe de la 1 ianuarie 1950, noi, nemţii, nu mai suntem cuprinşi. Vă daţi seama ce explozie de bucurie a fost acolo! După aceea nu ne-au mai închis. Şi pe 5 decembrie ne-au pus în vagoane. Tot în vagoane de marfă am venit până la Sighet. Ruşii ne-au predat, acolo, românilor. Ne-au dat românii câte 200 de lei şi cu ei am ajuns acasă. Cu asta s-a terminat şi «aventura» noastră."

"Nu atât gerul, cât vântul te atingea. Acolo totdeauna bătea un vânt îngheţat. Dar mai rea decât frigul a fost foamea."

Ignat Bernard Fischer preot

Hrana credinţei în Dumnezeu

„Momentul cel mai deosebit pe care l-am trăit a fost primul Paşte", povesteşte preotul Ignat Bernard Fischer.  „La 1 aprilie 1945 a căzut Paştele catolic. Între noi n-a fost nici un preot şi mi-am zis să facem ceva. M-am dus la ai noştri care ştiau limba rusă, rugându-i să vorbească ei cu sovieticii. Cum, mi-au zis, că ăştia sunt atei?!
Nu ştiu cum, căpitanul rus care era mai mare peste pază, a auzit. Şi m-a chemat la el. O femeie era translatoare. A zis: «Faceţi-vă slujba, dar să vă rugaţi ca să câştigăm noi războiul». «Ne vom ruga pentru o pace dreaptă!», am zis eu. «Haraşo!».

Am făcut repetiţii pentru cântece cu femei, cu bărbaţi... Atunci am ţinut prima predică din viaţa mea. Într-o ţară străină, în război... Au venit şi «nacialnicii» să vadă ce facem. S-au convins că-i linişte şi au plecat.

Preotul timişorean Ignat Bernard Fischer,preşedintele Asociaţiei Foştilor Deportaţi în URSS 

Preotul timişorean Ignat Bernard Fischer, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deportaţi în URSS

Dacă am reuşit să supravieţuim acolo, mi-am spus, poţi face orice. Iar credinţa în Dumnezeu îţi dă tărie sufletească. Citeam seara din Noul Testament câte 10-15 minute. Cam în două luni ­l-am terminat. În cifre ani l-am citit cam de 30 de ori.

În primul an, de Crăciun am fost la lucru. Însă, într-al doilea, ruşii, când au auzit că e Crăciunul nostru, ne-au lăsat «acasă». Ruşii lor au lucrat, dar pe noi ne-au lăsat să ne ţinem sărbătoarea. Adică, am mers de la o cameră la alta, am citit Evanghelia, ne-am rugat să ne dea Dumnezeu putere să rezistăm.

Deportarea noastră n-a folosit nimănui. A fost multă suferinţă. 18-20% dintre deportaţi au murit acolo (n.r. - Zaporoje) . În fiecare an însă, un transport de bolnavi a fost trimis acasă. Dacă nu, 50-60% ar fi fost morţi. Pentru ce s-a întâmplat îl învinovăţeam pe Hitler cu fascismul lui. El a început războiul, el a luat ruşi la muncă în Germania, iar Stalin a fost un bun elev al lui Hitler. A făcut acelaşi lucru. Amândoi au fost oameni fără Dumnezeu.

 Dacă nu are credinţă în Dumnezeu, omul îşi face alţi zei - banii, puterea... Iar zeii aceştia îl degradează. Dacă toţi sunt degradaţi, vine dictatura.  În istorie, momentul acesta al deportării etnicilor germani în Uniunea Sovietică ar trebui să fie explicat prin regimul de dictatură.

Au fost dictatura lui Hitler şi dictatura lui Stalin. Într-o democraţie nu s-ar fi putut. Orice dictatură ar trebui eliminată. Cea mai bună dictatură ar fi fost una a filosofilor, cum zice Platon. Dar filosofii aceia ar trebui să fie şi sfinţi. O dictatură a sfinţilor, da, aceea ar fi bună. Însă cum toţi oamenii suntem păcătoşi...?!Dar destinul omului e în mâna lui Dumnezeu."

"Dacă am reuşit să supravieţuim acolo, mi-am spus, poţi face orice. Iar credinţa în Dumnezeu îţi dă tărie sufletească."

Ignat Bernard Fischer preot

63.000 de germani duşi în URSS

Centrele de deportare din România au fost Bucureşti, Braşov, Timişoara, Satu Mare. Ordinul sovietic se referea  la bărbaţii cu vârsta între 17 şi 45 de ani şi femeile între 18 şi 30 de ani, fiind exceptate persoanele inapte de muncă, femeile gravide şi cele cu copii sub un an.

Monument dedicat comemorării etnicilor germani deportaţiîn URSS, amplasat în localitatea Bacova (jud. Timiş) 

Deportarea a început în 2-3 ianuarie 1945, cu circa 5.000 de şvabi sătmăreni. Peste 30.000 de saşi tranilvăneni şi circa 33.000 de şvabi bănăţeni au fost în zilele următoare urcaţi în trenurile  care au trecut graniţele URSS. Marea lor majoritate au muncit în mine, uzine, agricultură şi pe şantiere de construcţii din Ucraina.

Circa 18% din deportaţi au decedat. Procentul deceselor ar fi fost, probabil, aproape egal cu cel al supravieţuitorilor, dacă bolnavii inapţi de muncă n-ar fi fost repatriaţi în timpul deportării. Majoritatea bolnavilor au fost însă transferaţi în zona de ocupaţie sovietică din Germania.

Forumul Democrat German şi asociaţiile foştilor deportaţi din România comemorează anual tragicul eveniment, menţinându-i astfel vie memoria. 

Monument dedicat comemorării etnicilor germani deportaţi în URSS, amplasat în localitatea Bacova (jud. Timiş)
Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite