Cotidianul „The Guardian“ povesteşte viaţa familiei poetei Carmen Bugan, terorizată de Ceauşescu

Cemen Bugan

Povestea familiei poetei românce Carmen Bugan, terorizată de regimul lui Ceauşescu, este prezentată de publicaţia „The Guardian". Detaliile sunt impresionante.

Detalii picante şi secrete din viaţa unei familii care s-a chinuit cumplit în perioada regimului lui Ceauşescu din anii 1980 sunt surprinse de cotidianul „The Guardian".

Amintiri crude din copilărie

Noaptea, tatăl poetei Carmen Bugan încerca să lupte împotriva regimului ceauşist şi compunea pamflete în favoarea democraţiei la o maşină de scris. Ulterior, el îngropa maşina în grădină, pentru a nu fi descoperit. Acesta a decis într-o bună zi să renunţe la măsura de precauţie...

În anul 1983, tatăl lui Carmen Bugan, Ion, a îmbrăcat costumul cel negru pentru ocazii speciale şi a mers la Bucureşti cu scopul de a schimba stilul de viaţă aspru al familiei sale.

A oprit Dacia cea roşie pe o stradă aglomerată şi a pus pe ea câteva bannere la adresa lui Ceauşescu şi a celor care-l susţineau.

„Criminalule, nu mai vrem să ne conduci", era mesajul unuia.

Un altul spunea: „Ce aperi de fapt? Dinastia Ceauşeştilor sau drepturile şi libertăţile oamenilor?", care se adresa Armatei, Justiţiei şi Poliţiei.

În România dicta regimul totalitarist al lui Ceauşescu. Acasă, Carmen, care atunci avea 12 ani, credea că protestul tatălui său se va sfârşi cu moartea lui. „Eu credeam că este o misiune sinucigaşă. Mi se părea că este un fel de abandon. Eu nu eram chiar pregătită să-mi sacrifice tatăl pentru vreun fel de ideal politic", îşi aminteşte poeta.

În acele vremuri, copila era furioasă. „Pentru o lungă perioadă de timp, am simţit că nu eram (membrii familiei - n.r.) destul de importanţi pentru el, cel puţin nu la fel de importanţi precum România".

În schimb, Ion îşi alesese momentul cu grijă. Soţia sa, Mioara, era în spital din cauza complicaţiilor care au survenit odată cu naşterea fratelui mai mic al lui Carmen. Sora ei se afla în alt oraş, unde urma cursurile unei şcoli de gimnastică. Carmen a rămas cu bunica să răspundă în faţa Securităţii, Poliţia secretă, care-i interoga. În acelaşi timp, securiştii le întorceau casa cu susul în jos pentru a descoperi gradul de trădare al lui Ion. Între timp, familia nu ştia dacă Ion a murit sau dacă încă mai trăieşte.

Martora durerii

23 de ani mai târziu, Carmen, o poetă care trăieşte la graniţa dintre Franţa şi Elveţia, a scris un volum de memorii frumos, vivid despre copilăria ei de pe vremea lui Ceauşescu - Îngroparea maşinii de scris -, o idilă a copilăriei înlocuită de creşterea gradului de conştientizare a opresiunii.

Părinţii ei aveau un magazin alimentar, iar ea a fost martora penuriei de alimente şi luptei cu raţiile, timp în care oamenii stăteau la cozi imense.

Dar, până la momentul în care protestul tatălui s-a dovedit a fi un eşec, Carmen a conştientizat activismul părinţilor atunci când a descoperit că tatăl ei îşi îngropa maşina de scris în curtea din spate. În fiecare noapte, ea auzea tastele zdrăngănind, în timp ce mama şi tatăl său scriau pamflete interzise pro-democraţiei.

Cu timpul, Carmen a mai aflat de alte momente de disidenţă în est prin intermediul postului de radio „Europa Liberă".

Când tatăl ei a murit, copila şi-a dat seama că şi mama l-a ajutat pe Ion să lupte împotriva regimului. Ea şi-a adus aportul la confecţionarea pancardelor. „Mai mult decât atât, era o dedicaţie pentru familie. Ea simţea că dacă face aceste lucruri familia ar fi ferită de probleme, iar lucrurile vor rămâne secrete", mai spune Carmen.

Mioara se afla încă în spital şi nu-şi mai putea tempera soţul. De aceea, anii de activism politic au „explodat" în Ion. „Tata nu s-a mai simţit supravegheat de mama. De fapt, s-a simţit mai liber să se concentreze asupra muncii sale, iar mama nu mai era lângă el să-i amintească cât este de periculos şi să încerce să-l oprească.

Pregătit pentru tortură şi chin

Ion era de părere că „totul se întâmplă acum sau niciodată, era o chestie disperată". Cu toate acestea, el a înţeles riscurile. „Ştia absolut totul este despre tortură, despre faptul că era urmărit şi va fi pedepsit pentru credinţele lui politice. Era pregătit pentru sacrificiu. El nu simţea că se sacrifică pe el, ci ne sacrifică pe noi toţi", a mai spune Carmen după o mică pauză.

Ion nu a fost ucis, dar a fost încarcerat datorită microfoanelor pe care Securitatea le pusese în casa lor. Chiar şi în privat, Carmen şi familia sa nu puteau vorbi deschis despre ce simţeau.

Consătenii şi prietenii au fost forţaţi să informeze securiştii despre familie. Profesorii chinuiau copii la şcoală şi au întors şi colegii de clasă împotriva lor.

De asemenea, Poliţia a descoperit şi maşina de scris îngropată în grădină. Mioara a fost concediată (lucra în învăţământ) şi a fost obligată să divorţeze de Ion.

Ion a fost în cele din urmă eliberat, în urma unui decret naţional de amnistiere, semnat cu scopul de a degaja închisorile româneşti supraaglomerate din 1987, însă supravegherea familiei s-a intensificat.

În ciuda dispreţului şi supărării pe care Carmen şi Mioara i-au arătat-o lui Ion, familia a devenit mult mai sudată. „Ai zice că astfel de lucruri ar face oamenii să se despartă - reproşurile, regretele, închisoarea. La noi a fost invers", mai spune Carmen.

Opresiunea Securităţii a unit familia Bugan şi mai mult decât în trecut. Totuşi, ei nu puteau avea încredere în prieteni sau comunitate. „Eram cele cinci degete de la o mână. Niciunul nu putea face ceva fără celălalt", povesteşte Carmen despre ea, părinţii, fraţii şi surorile ei.

„De nevoie, am fost forţaţi să avem încredere unul în altul, iar această stare este foarte rară în viaţă. A fost frumos. Am construit relaţii foarte apropiate. Ne puteam citi unii altora gândurile. Eram umbra fiecăruia dintre noi".

A venit şi scăparea - azil politic

La vârsta de 18 ani, Carmen a cerut azil politic Ambasadei Statelor Unite la Bucureşti. Cu puţin ajutor, a reuşit să scape de Poliţia secretă, a luat contact cu ambasada şi a solicitat statutul de refugiat.

„A fost unul dintre cele mai frumoase momente din viaţa mea. Am avut un rol", spune ea. Abia mult mai târziu a aflat că tatăl ei a fost declarat „prizonierul politic al lunii", în 1986, pe o listă alcătuită de Amnesty International. Se pare că publicitatea de care se bucura tatăl ei în Occident ar fi oprit autorităţile române comuniste să facă astfel încât întreaga familie să dispară.

Când au părăsit ţara, au primit un sfat de la ofiţerul de la Oficiul Paşapoarte: dacă vor vorbi vreodată rău despre Ceauşescu vor fi vânaţi şi omorâţi.

Când au reuşit să treacă graniţa în Iugoslavia, un pasager le-a oferit o cutie de Coca-Cola. Ion i-a cerut pasagerului să bea primul, de frică să nu fie otrăvit. După ce s-au convins că totul este în regulă s-au bucurat de băutură, care reprezenta simbolul Ocidentului, un fel de apă sfinţită.

Chiar şi la câteva săptămâni după stabilirea familiei în oraşul Grand Rapids din statul american Michigan, în noiembrie 1989, Carmen era încă terorizată şi credea că membrii congregraţiei Martorii lui Iehova erau agenţi ai Securităţii. Suspiciunile dispar greu.

Poeta a fost întrebată dacă familiei i-a fost greu să-şi exprime adevăratele sentimente fţă de oameni? Nu, spune Carmen, rudele ei nu sunt genul de oameni care să-şi ascundă sentimentele. Spun verde-n faţă.

Sfârşitul terorii psihice

De Crăciun, în 1989, a urmat o reală „eliberare psihică": enoriaşii bisericii care le-au oferit primul adăpost în care să locuiască după ce au ajuns în Statele Unite i-au găsit pe membrii familiei Bugan „dansând, strigând şi plângând" în faţa televizoarelor: în România avea loc o revoluţie, iar Ceauşescu a fost înlăturat de la putere.

Tatăl ei a vrut să se întoarcă în România. Revoluţia era visul lui cel mai mare şi se întâmpla fără el. Dar familia a insistat să rămână în America. „Eram obosiţi. Simţeam că nu avem pentru ce să ne întoarcem".

Model pentru americani

Familia Bugan a devenit un model de refugiaţi politic şi imigranţi pentru americani. Carmen a fost prima care şi-a găsit de lucru, la vârsta de 19 ani. Ea a lucrat într-un restaurant, iar mama şi sora ei au devenit asistente medicale. Tatăl ei a devenit administratorul unei şcoli, iar fratele ei luptă acum pentru armata americană în Afganistan.

Carmen a studiat în Michigan şi la Universitatea Oxford şi apoi a devenit poetă. Scriind despre copilărie, a descoperit o metodă de a retrezi la viaţă sentimente pozitive despre o ţară de care încă se simte înstrăinată.

Sentimentele ei s-au schimbat din nou atunci când s-a decis să acceseze vechile dosare întocmite de Securitate referitoare la familia ei, documente ce pot fi acum consultate la Arhivele de stat din România. După multe luni de birocraţie, a intrat în posesia dosarelor despre tatăl ei: 18 volume şi aproape 1.500 de documente.

Dintr-o dată, a descoperit o nouă percepţie despre opresiunea la care a fost supusă familia ei - „o nouă identitate arhivată". A aflat că tatăl ei - al cărui nume a fost schimbat în Andronic în acele raporate - era monitorizat încă din anul 1961, după ce a făcut câteva comentarii admirative la adresa Americii, care participa la cursa spaţială pentru plasarea primului om pe Lună.

Mai mult, a descoperit mai multe detalii despre cele trei condamnări la închisoare ale tatălui său, despre regimul de izolare la care a fost supus, precum şi tortura pe care a trebuit s-o suporte.

Carmen a păstrat o relaţie apropiată cu părinţii ei care s-au pensionat între timp, însă România nu este o amintire prea plăcută.

Acum trăieşte la graniţa dintre Franţa şi Elveţia, alături de soţul său, care lucrează la CERN (Organizaţia Neuropeană pentru Cercetări Nucleare). „Cred că aparţin graniţelor. Mă simt mai sigură din punct de vedere psihologic dacă am două ţări, două locuri în care pot să merg", spune ea.

De asemenea, se simtă ruşinată câteodată că este româncă. „Pentru un guvern, să facă aşa ceva poporului său, e ceva ruşinos".

Chiar şi acum, la 23 de ani de la plecarea din ţară, Carmen are doar doi prieteni apropiaţi din România. „Încă sunt suspicioasă. Te întrebi mereu care a fost trecutul lor - erau de partea informatorilor? Erau de partea poliţiei secrete?".

În aceste condiţii, reîntoarcerea în România de acum doi ani, când şi-a vizitat vechea casă şi vechea şcoală a fost „una dintre cele mai groaznice experienţe" din viaţa ei.

Totuşi, poeta simte o dorinţă inevitabilă de a reintra în contact cu ţara natală. „Chiar vreau să mă întorc? România este oare Soarele, iar eu sunt ca o tulpină de floarea soarelui?", se întreabă Carmen Bugan în încheiere.