Copilărie, între şcoală şi stână

Copilărie, între şcoală şi stână

Cu acordul Ministerului Educaţiei, elevii-ciobănaşi de la munte au un program special de cursuri, aranjat după transhumanţă. Viaţa de ciobănaş nu este uşoară: muncă şi carte. Sau mai degrabă invers. Aşa că elevii din câteva sate din Sibiu termină anul şcolar la 25 mai, ca să poată urca oile la munte cu părinţii.

Oficial, anul şcolar începe pentru copiii din satele de ciobani la 15 septembrie. Oamenii recunosc însă că de multe ori reuşesc să-i trimită la cursuri abia la 1 octombrie. Până atunci sunt încă la munte, cu oile. Din acelaşi motiv, anul şcolar se încheie mai devreme, la 25 mai. Spre exemplu, sătenii din localităţile sibiene aflate la mare altitudine nu ştiu a face decât oierit.

Turmele ajung să fie şi de 1.000-1.500 de capete pe familie. Munca în sine este constantă şi susţinută de-a lungul unui întreg an calendaristic. Începând cu transhumanţa, când turmele se mână spre Cluj sau spre Arad, şi până la vânzarea brânzei, toată familia participă cot la cot la această activitate.

Şcoala de lângă munte

Unul dintre satele cu numeroşi ciobănaşi este Jina, unde şcoala are program redus. Situată la peste 1.000 de metri altitudine, comuna este cea mai întinsă localitate rurală din judeţul Sibiu. Ca să ajungi aici trebuie să treci prin Sibiu, apoi în stânga prin Sălişte, urmând un drum şerpuit ce se scurge printre imaşuri întinse, culmi domoale de deal şi culoarele umbroase ale pădurilor de brazi. Dacă Cioran numea Răşinariul ca paradis al copilăriei sale, cu siguranţă copiii din Jina îşi închipuie aşezarea ca o adevărată gură de rai.

Într-o parte, pădurea îţi ridică brusc privirea până la cerul norilor, urmând ca, în cealaltă parte, să ţi-o risipească blând peste întinderile unduinde ale imaşurilor. La mijloc se ridică mândru satul cu gospodării largi, aranjate de mâini harnice de oameni pricepuţi. Prinşi în vârtejul activităţilor de zi cu zi specifice oieritului, copiii acestora le calcă pe urme deşi, paradoxal, nici un părinte nu şi-ar mai dori ca odrasla lui să fie tot oier.

Elevii din Jina, venind de la şcoală

Şcoala generală numără 400 de elevi ce învaţă aici până în clasa a VIII-a. Lângă şcoală se află un „Muzeu pastoral” cu 1.600 de exponate cu tematică ţărănească pastoral-etnografică. Deşi intrarea este liberă, şcolarii nu se prea înghesuie să-l viziteze.

Drumul lor se întinde numai între şcoală şi gospodărie. De altfel, chiar dacă şcoala este clădită în partea de sus a comunei, aproape de liziera pădurii, toţi elevii vin şi pleacă pe jos de la cursuri. Este poate singurul moment de recreere totală al zilei. În rest, sunt ori la oi ori acasă.

Recuperări sâmbăta

Camelia Badea (35 de ani) este directorul Şcolii Generale cu clasele I-VIII din Jina. Are grijă de 400 de copii şi le cunoaşte la fiecare atât aplecarea spre carte, cât şi munca din gospodărie. Când a fost la rându-i elevă a acestei şcoli cursurile începeau la 1 octombrie şi se încheiau la 15 mai. Motivele atunci, ca şi acum, erau aceleaşi: copiii erau de ajutor în gospodărie sau părinţii erau plecaţi cu oile şi nu aveau cu cine să-i lase.

„Din cauza ocupaţiei de bază a locuitorilor din Jina, care este oieritul, şi a transhumanţei mai ales, copiii nu se pot încadra în programul normal de începere şi de terminare a şcolii. S-a făcut o adresă la inspectoratul şcolar şi s-a aprobat începerea cursurilor la 15 septembrie şi încheierea lor la 25 mai. Din zona noastră doar Jina, Poiana şi Tilişca au acest program. Recuperăm însă sâmbăta, nu avem vacanţa de Paşte, iar cei mici nu au nici vacanţa intersemestrială din noiembrie. La un moment dat, profesorii n-au mai vrut să lucreze fără vacanţe, însă părinţii au fost la minister şi au rezolvat problema în favoarea lor”, explică directorul şcolii.

„E greu la oi, mai bine aş face şcoală“

Abia ieşit de la ora de educaţie fizică, un băieţel plăpând îşi şterge gâfâind sudoarea de pe frunte. Are 14 ani, îl cheamă Dumitru Sava şi, după tatăl său care este mai tot anul plecat cu oile, el este stâlpul casei. A început să lucreze în gospodărie şi să meargă la stână încă de la 8-9 ani. Mai mereu face 10 kilometri dus-întors până la locul unde tată-su ţine oile peste vară.

După terminarea clasei a VIII-a şi-ar dori să meargă la un liceu din Sibiu, chiar dacă nu ştie încă ce meserie să-şi aleagă. „E greu la oi, chiar dacă mi-e drag să le păzesc. Mai bine o să fac o şcoală şi o să mă realizez altfel la oraş. Merg în fiecare săptămână la stână, dar tot am timp să-mi fac şi lecţiile. Nu sunt printre codaşi”, spune Dumitru.

Mama băieţandrului, Paraschiva Sava (35 de ani), e mândră că Dumitru învaţă bine şi nădăjduieşte că poate măcar el va scăpa de trudnicia oieritului. „Cu şcoala merge destul de bine, anul trecut a luat chiar premiul III. Este un băiat muncitor şi acasă, şi la şcoală. Toată vara a fost cu oile, dar dacă învaţă bine poate va ajunge la oraş pe mai departe, la şcoală. Nu mi-aş dori să rămână cioban ca tată-su, că vede şi el cât e de greu cu oile. Nici eu n-am vrut să fiu băciţă, dar pesemne aşa mi-a fost soarta. Poate o schimb pe a lui“.

Din cauza ocupaţiei de bază a locuitorilor din Jina, care este oieritul, şi al transhumanţei mai ales, copiii nu se pot încadra în programul normal de începere şi de terminare a şcolii.

Camelia Badea
director

Transhumanţa, un alt fel de vacanţă

Ionela Dănuleţiu bate untul în putinică

Lângă zidul văruit al şcolii, o fetiţă bălaie, firavă şi cu câţiva pistrui în jurul nasului strânge la piept un rucsac doldora de cărţi. O cheamă Ionela Dănuleţiu (14 ani) şi este elevă în clasa a VII-a B. Ca toţi copiii de aici face treabă acasă, vine la şcoală şi urcă şi la stână cu căruţa. Crede că se câştigă bine cu oile, dar este şi mult de muncă. „Mama m-a învăţat să fac brânza, dar merg şi cu oile. De la 9 ani merg la stână, iar brânza am început să o fac de un an. Acum mă pricep s-o fac ca şi mama”, se laudă fata.

Visează însă să meargă la facultate, să nu rămână până la bătrâneţe în Jina. „Nu vreau să rămân toată viaţa ca mama în satul ăsta şi nici să stau toată ziua cu mâinile în zer, să pun brânza în forme. O să învăţ bine ca să plec. Aş vrea să fiu doctoriţă sau măcar o asistentă. Ştiu că o să fie greu cu învăţatul, că am mereu treabă şi acasă”, spune Ionela cu amărăciune.

Acasă, mama Ionelei, Paraschiva (51 de ani) pregăteşte bucate pentru bărbat, care e la stână. Îşi aminteşte că şi ea mergea la şcoală târziu. „Începeam la 1 octombrie pentru că atunci veneam de la munte, că noi suntem tot pe munţi cu oile. Deşi acum şcolile încep la 15 septembrie, să ştiţi că nu toţi oamenii îşi lasă copiii la şcoală de atunci, că nu apucă să vină cu oile de la stână. Dar pe fată n-aş mai lăsa-o la oi, că văd cât pătimim şi eu, şi ea cu ele”, spune mama fetei. Până să fie masa gata, Ionela merge să vadă de brânză. O face cu bucuria ascunsă a gândului că va scăpa de oi, fiindcă peste două săptămâni urmează să înceapă transhumanţa.

„Ciobanul trebuie să fie cioban când mişună lighioanele“

Cei mici sunt obişnuiţi cu stâna dinainte de a învăţa să citească 

Ioan Bogdan (36 de ani), din Şura Mică, judeţul Sibiu, se trage dintr-o familie de ciobani care de sute de ani face oierit. Are doi copii, care încă nu merg la şcoală. El explică şi de ce este bine-venit orice ajutor din sânul familiei: „Sus, ciobanul trebuie să fie cioban, căci mişună lighioanele pe acolo. Însă nu prea mai găseşti, că s-au cam lăsat de ciobănie. La o turmă de 300 de oi care pot fi mulse îţi trebuie doi ciobani şi un strungar. Plata unui cioban e un salariu mediu pe economie. Mai rău ei nu ştiu a lucra bine la stână“. Bogdan şi-a luat nevastă o ciobăniţă, însă pe cei doi feciori ai săi nu-i mai îndeamnă să-i calce pe urme, deşi i-a învăţat de mici cu stâna. Copiii şi-i va da la şcoală să înveţe orice altceva, numai oierit nu.