Cod roşu în educaţie

Sociologul Vintilă Mihăilescu explică de ce elevii de la sate nu ajung să urmeze o facultate la oraş. Potrivit reprezentanţilor Ministerului Educaţiei, numai 1% din şcolarii de la ţară devin studenţi, semn că sistemul de învăţământ este falimentar la sate.

Adevărul: Cum se traduce acest 1%?

Vintilă Mihăilescu – Nu am datele statistice în faţă, dar cred că este cel mai scăzut procent din ultimele decenii, dacă nu cumva mai rău decât atât... Nu se poate pune pe spinarea ţăranului dezinteresul faţă de şcoală, ci este un dezinteres al şcolii faţă de ţăran, dacă e să formulăm puţintel mai bombastic. Dar în ultimă instanţă ăsta e adevărul – sistemul de educaţie din România este falimentar la sate. Pe mine acest 1% mă cutremură. Mă tem că acesta este numai vârful aisbergului, este un semnal de alarmă, alo! se întâmplă ceva.

Care ar fi cauzele?

Consider că e un cumul de cauze. Nu cred că se poate răspunde cu o singură cauză decât dacă facem politicianism: greaua moştenire a guvernărilor  anterioare. Dacă sărim peste această explicaţie universală, cred că sunt mai multe cauze. Pe deoparte, este clară izolarea unor sate.

După 1990, sistemul de transporturi s-a privatizat. Unde nu rentează din diferite motive satul respectiv devine din ce în ce mai izolat şi primii specialişti care dispar sunt medicul şi profesorul. Există un număr considerabil de sate care au probleme mari cu resursele umane.

La extrema cealaltă, trebuie să ne întrebăm ce oferă sistemul de învăţământ şi ce oferă piaţa muncii, pentru că lucrurile sunt legate. Or, ceea ce văd tinerii de la sat este că piaţa muncii la oraş nu mai oferă aceleaşi oportunităţi. Încep să se întoarcă unii oameni la sat, pentru că viaţa este mult mai scumpă, deci şansele lor să-şi continue studiile şi să se poate instala la oraş sunt aparent foarte reduse.

Şansele ca să facă studiile superioare şi să se întoarcă în sat sunt cvasinule. Posturi de studii superioare practic nu există. Afară de profesor şi medic, pe care i-a văzut plecând pentru că au găsit ceva mai bun de lucru. Pentru noile profesii şi cerinţe apărute pe piaţa muncii, şcoala nu oferă mare lucru, lăsând adesea instituţiilor sarcina să-i profesionalizeze angajaţii, după ce aceştia şi-au terminat şcoala Şi atunci există tentaţia, absolut explicabilă, a lucrului în exterior. Or, pentru migraţie, nu ai nevoie de facultate, dimpotrivă, te încurcă.

Există deosebiri foarte mari între şcolile de oraş şi cele de sat?

Totdeauna a fost o diferenţă între şcolile de sat şi cele de oraş. Acum diferenţele acestea sunt mult mai mari, pentru că, în majoritatea cazurilor, în oraşe au avut loc dotări, pe care nu le pot numi spectaculoase, dar care plasează instituţiile respective în anul 2008.

La sate însă, aceste dotări materiale, dar şi umane, nu s-au făcut. Şi din punctul de vedere al dotărilor, şi din acela al oamenilor care profesează acolo, suntem înainte de 1990. Satul, în ansamblul său, a rămas de căruţă în preocupările politicienilor din ultimele decenii! Ceea ce nu înseamnă că e o şcoală proastă sau că la sat nu există vocaţii didactice, dar  e o şcoală care nu mai este în pas cu cerinţele actuale ale pieţei.

Există o lege propusă de Ecaterina Andronescu, potrivit căreia elevii foarte buni de clasa a patra pot face şcoala la oraş, pe banii statului. E asta o soluţie?

Pot subscrie la bunele intenţii, dar nu pot subscrie la pompierismul soluţiei. Or, aici cred că e o hibă mult mai mare. Şi nu numai în sistemul de  învăţământ, ci şi în sănătate sau agricultură – incoerenţa şi inconsecvenţa politicilor sectoriale. V-aş răspunde la întrebare cu o altă întrebare, retorică, desigur.

Această soluţie cum se leagă ea şi cum se integrează într-un ansamblu de politici? Pentru că, dacă vrem soluţii de moment pentru crize spectaculoase de moment, vom avea în continuare probleme şi soluţiile vor fi doar pentru prima pagină a ziarelor, pentru o zi sau două. Incoerenţa şi inconsecvenţa politicilor sectoriale sunt o chestiune foarte gravă. Trimitem 700 de microbuze acolo unde avem nevoie de o mie...

Dar restul de măsuri... cum se leagă aceste măsuri între ele - propunerea doamnei Andronescu cu susţinerea elevilor buni de la ţară, apoi propunerea lui Adomniţei cu microbuzele, dar spuneţi-mi şi mie cum se leagă aceste două măsuri... Eu nu pot găsi legătura dintre aceste intervenţii. E ca un fel de chirurgie plastică pe un om care moare de cancer. Sigur, o să fie un mort frumos... Scuzaţi-mi comparaţia, e macabră, dar cu 1% copii rurali care ajung la universitate, lucrurile devin macabre.

Vreţi să spuneţi că ar trebui să existe un consens?

La nivelul politicilor există o instituţie acreditată, care se numeşte ministerul, aici trebuie să existe consensul. Un consens de viziune. Implicarea statului în învăţământ este fundamentală. Nu trebuie să spună neapărat ce cursuri trebuie să faci, dar nişte direcţii strategice ministerul trebuie să le formuleze.

Pentru aceasta însă trebuie să ai un proiect de ţară. Să ştii unde va fi România peste 20 de ani. Şi să programezi învăţământul pe măsura unei evoluţii previzibile şi dezirabile a pieţei. Altfel spus, să iei măsura societăţii viitoare pentru care îţi propui să „croieşti“ generaţiile următoare.

Cred că extrem de dăunătoare în aceşti ani au fost schimbările de politici şi de miniştri, fiecare încercând să arate că este mai deştept, mai bun şi mai luminat decât cel dinaintea sa. Fiecare ministru a mai pus un petic la un costum de clovn. Nu a croit nimeni un costum nou, pe comandă.

E ca un fel de chirurgie plastică pe un om care moare de cancer. Sigur, o să fie un mort frumos... Scuzaţi-mi comparaţia, e macabră, dar cu 1% copii rurali care ajung la universitate, lucrurile devin macabre

Vintilă Mihăilescu
sociolog