Ce s-a ales de lumea satului

Anii comunismului, sărăcia, dezinteresul autorităţilor faţă de accesarea fondurilor europene şi plecarea tinerilor spre oraşe au adus spaţiul rural românesc într-o stare deplorabilă. Bătrânii cu haine jerpelite care-şi sprijină bărbia în vârful bastoanelor şi muşteriii chercheliţi din birturile comunale au ajuns să domine peisajul rural, în special în Muntenia şi în Moldova.

În ceea ce priveşte Ardealul şi localităţile din proximitatea acestuia, lucrurile au stat şi stau oarecum diferit. De altfel, istoricul Neagu Djuvara, care a trăit şi vremurile interbelice, confirmă această realitate. „Dacă te duceai la Rucăr era altceva decât în Dâmboviţa sau Brăila. Oamenii nu erau înrăiţi de sărăcie", spune profesorul Djuvara, referindu-se la perioada de dinainte de 1939.

Pierduţi în timp

În zilele noastre, însă, lipsa unor programe viabile pentru dezvoltarea acestor zone - în condiţiile în care bani europeni ar fi suficienţi - întoarce în secolul XIX aproximativ 40% din populaţia ţării. Pe de altă parte, potrivit unui studiu al Fondului ONU pentru Populaţie (UNFPA), numai Albania şi fostele republici iugoslave au un procent de urbanizare mai mic decât al nostru.

Dar aceasta nu ar fi o problemă, în condiţiile în care autorităţile ar înţelege că, eliminând birocraţia stupidă şi interesele meschine, ar putea ridica satul românesc, într-un termen relativ scurt, la standardele secolului XXI. Cum se poate face asta? De pildă, prin stimularea absorbţiei fondurilor europene în domeniul agriculturii.

Accesul limitat la finanţări implică reducerea capacităţii de a investi şi îngreunează foarte mult absorbţia fondurilor UE care impun o cerinţă de cofinanţare din partea beneficiarilor. Asta în pofida avansului de care beneficiază în prezent din partea Autorităţii de management a Programului Naţional de Dezvoltare Rurală.

Ţăranii preferă să migreze

Paula Popoiu, directorul Muzeului Satului „Dimitrie Gusti", explică tendinţa tinerilor de a părăsi satul şi prin situaţia financiară precară cu care se confruntă.

„Satul românesc nu mai este un sat, în integralitatea lui, considerat ca zonă rurală, pentru că foarte multe elemente au fost urbanizate. Pentru sătean, oraşul a rămas un miraj, un loc pe care îl caracterizează traiul bun. Astfel, el îşi doreşte să migreze, preferând alternativa oraşului, în locul dificultăţilor agriculturii", spune Paula Popoiu.

Potrivit directorului Muzeului Satului, chiar şi familiile bătrâne îşi îndeamnă copii să se ducă la oraş pentru că viaţa este foarte grea la sat. Nimeni nu încearcă să reducă această greutate şi nimeni nu încurajează întoarcerea la sat, ţăranul român nefiind susţinut. „Acest aspect al sărăciei, care grevează în special în lumea satului, îi face pe ţărani să îşi îndrepte atenţia nu doar către oraş, ci şi către altă ţară", explică Paula Popoiu.

Cum salvăm satul românesc?

În lucrarea „Migraţia internă şi satul românesc", specialistul Institutului de Sociologie al Academiei Române, Ioana Petre, arată că zona rurală se dezvoltă neregulat, lăsând în urmă enclave ce nu se pot adapta la ritmul accelerat al oraşului.

„Singura salvare a satului românesc rămâne construcţia şi punerea în lucru a unui proiect naţional de anvergură, care să vizeze renaşterea şi dezvoltarea spaţiului rural la toate palierele sale de viaţă: economic, cultural-spiritual, politic şi social", susţine Ioana Petre.

Îmbrăcaţi ca Mao Tzedun

Istoricul Neagu Djuvara ne-a mărturisit, în cadrul unui dialog „La masa Adevărului", că, întorcându-se din străinătate după mulţi ani de exil, a găsit „altă naţie". El spune că, înainte de 1947, ţăranul era foarte sărac, dar arăta frumos. „Bărbaţii noştri erau îmbrăcaţi în alb, în cămăşi cu broderii. Când m-am întors i-am găsit îmbrăcaţi ca Mao Tzedun", îşi aminteşte Neagu Djuvara.

Istoricul afirmă că a cunoscut destul de bine ţăranul român din perioada interbelică. „Era foarte sărac. Chiar şi conacele boiereşti erau sărăcăcioase, erau un fel de case mai mari, cu foarte rare excepţii. Ţăranii trăiau destul de mizerabil. Aveau în case nişte laviţe, cu preş pe el, fără cearşafuri", susţine Djuvara.

Vintilă Mihăilescu: Sărăcia a păzit arhitectura rurală

„Adevărul": De ce ne facem case urâte?

Vintilă Mihăilescu: În această privinţă, lucrurile trebuie aşezate şi în istorie, măcar în istoria recentă, adică în perioada comunistă, când nu aveai voie să construieşti. După cum ştim, erau nişte restricţii şi oficiale, şi materiale. Oficiale - pentru că nu aveai voie, materiale - pentru că nu aveai cu ce. Pentru decenii bune, oamenii au fost obligaţi să se mulţumească cu ceea ce aveau voie să facă. Lucrurile s-au schimbat dramatic după 1990, când cele două limitări au dispărut.

S-a căzut în extrema cealaltă. Oamenii puteau să facă, brusc, absolut orice doreau.

Nu cumva trebuie înăsprite reglementările privind construcţia de clădiri?

Sigur, există nişte legi ale urbanismului, vedem asta la oraş, dar nu sunt puse în practică. La sate chiar nu vine nimeni să te întrebe de ce ţi-ai făcut casa într-un anumit fel sau ce faci cu ea. În mediul rural, aceste reglementări sunt slabe. În plus, nu există reglementări zonale. De exemplu, nu îţi faci pe malul mării o cabană de tip montan. Prin banii câştigaţi în afară poţi să faci ce vrei. Dacă în timpul comunismului inspiraţia era locală, acum e de cu totul altă natură.

Poartă o denumire acest fenomen?

Eu le spun „case făloase" şi ele fac parte din problematica psiho-socială. Majoritatea nu sunt făcute pe criterii funcţionale, ci pe criterii simbolice, de reuşită. Mai toţi cei care lucrează în afară şi trimit bani pentru casă - aceasta fiind prima destinaţie a banilor câştigaţi peste hotare - o fac şi pe un fond, pe care îl uităm de regulă, de frustrare profundă, de nerecunoaştere.

Puţini sunt cei care reuşesc să se integreze acolo. Unii muncesc în condiţii foarte grele, iar noi nu-i scoatem din „căpşunari". Pentru ei, mediul în care lucrează este frustrant şi cu atât mai mult au nevoie de recunoaştere.

Vechile case ţărăneşti nu sunt un simbol al reuşitei.

Ţăranii nu şi-au construit casele ca satul să arate bine.

Secole de-a rândul, ei şi-au făcut case pentru ocupaţiile lor şi cu materialele din zonă. Acestea sunt stiluri cernute de-a lungul timpului, între ecologic şi ocupaţional. Sunt soluţiile ideale care îmbină aceste necesităţi. Este o arhitectură formată în secole, în funcţie de aceste oportunităţi şi necesităţi. Nu a fost vorba de conştiinţa estetică a ţăranului. Ceea ce se întâmplă acum este însă altceva. La noi, în condiţiile unui stat slab, individualismul nu are norme şi este aproape compulsiv.

Aici trebuie să intervină statul...

Toate opreliştile din comunism au fost depăşite într-un mod haotic, dat şi de mentalitatea că statul nu are voie să intervină pe proprietatea privată. Nu este normal ca autorităţile să accepte ca lângă biserica de lemn din Maramureş, care este monument UNESCO, preotul să facă - pentru că e în competiţie cu preotul din localitatea apropiată - o biserică din beton de trei ori mai înaltă. S-a retras titlul de patrimoniu pentru că noua biserică a distrus ambientul.

De ce nu se impun unele reguli?

Aceste reglementări nu există sau sunt superficiale. Iniţiative ale unor ONG-uri există. În platoul Târnavelor, la Copşa Mare, primarii au fost de acord ca în comunele respective să n-ai voie cu termopane, acoperiş sintetic şi altele. Toate acestea au fost însă şi sprijinite. Termopanele costă mai puţin decât lemnul, însă diferenţa este plătită de autorităţi din diferite fonduri.

Satul muribund

Case părăsite, peste care timpul şi-a pus amprenta, bătrâni care stau singuri la poartă, privind în zare, şi multă linişte. Aceasta este atmosfera în satul Filaret din judeţul Dolj, un sat în care singurătatea a devenit deja o obişnuinţă.

Să ajungi la Filaret e foarte uşor, pentru că satul se află situat de-a lungul Drumului Judeţean 561, însă, dacă nu cunoşti zona sau nu eşti îndrumat, ai toate „şansele" să ignori gruparea firavă de case, pentru că plăcuţele de la intrarea în sat au dispărut demult.

Cele 24 de case, situate simetric de o parte şi de cealaltă a drumului, mai adăpostesc doar 23 de persoane.

Ne-am oprit să vorbim cu unul dintre locuitori, care privea mâhnit cerul. Diaconu Constantin, Costel al lui Câncea, cum ni s-a recomandat, ne-a prezentat localitatea.

„Am fost şofer la C.A.P. şi am mers prin tot judeţul, însă aici mă simt ca în pustiu. Suntem izolaţi, parcă am fi la puşcărie, deşi nu ştiu de ce am fost pedepsiţi", spune nea Costel. În vârstă de 74 de ani, nea Costel se mândreşte însă cu satul prosper de odinioară, construit în jurul unei case boiereşti: „După ce au venit comuniştii, Colectivul i-a distrus casa boierului, şi majoritatea a început să ia drumul oraşului. Acum, satul a îmbătrânit de tot".

Copiii lui au vândut casele şi terenurile şi nu se vor mai întoarce. „Cum au terminat liceul, au şi fugit de-acasă. Sunt duşi departe acum şi au familii acolo, nici nu mai aştept să vină acasă. Băiatul meu lucrează tocmai în Italia", povesteşte Constantin Diaconu.

„De aici, ne ducem direct la cimitir"

Cel mai tânăr locuitor al satului Filaret are 34 de ani şi lucrează în Craiova. Face zilnic naveta, aşa că s-ar putea hotărî oricând să plece şi să se stabilească în oraş.

„Noi, cei în vârstă, de aici, ne ducem direct la cimitir şi ştim că nu mai rămâne nimic în urma noastră.În cel mult 15 ani, când noi nu vom mai fi, satul Filaret va fi şters de pe harta României", ne mai spune nea Costel.

"Majoritatea celor care lucrează în afară şi trimit bani pentru casă o fac şi pe un fond, pe care îl uităm de regulă, de frustrare profundă."

Vintilă Mihăilescu director general al Muzeului Ţăranului Român