Când comisiile de evaluare îşi bat joc de persoanele cu handicap

Sunt tinere, cu vârste sub 30 de ani, şi au fost diagnosticate cu două afecţiuni care nu au leac: retard psihic sever şi poliartrită reumatoidă juvenilă. În afara suferinţelor legate de diagnostic, cele două sunt victime, anual, ca urmare a deciziilor şi atitudinii comisiilor de evaluare a persoanelor adulte cu handicap.

Circa 3% din populaţia României este alcătuită din persoane cu dizabilităţi, potrivit datelor de anul trecut ale Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap (ANPH). Din acest procent, jumătate sunt încadrate la categoria de handicap accentuat (gradul doi).

Tipurile de handicap sunt : fizic, vizual, auditiv, surdocecitate, somatic, mintal, psihic, HIV/SIDA, asociat, boli rare.

Încadrarea în grad a persoanelor cu dizabilităţi este făcută, pentru copii, de către comisia pentru protecţia copilului, iar pentru adulţi de către comisiile de evaluare a persoanelor cu handicap.

În baza diagnosticului stabilit de medicul curant, comisiile stabilesc încadrarea în grad a persoanelor suferinde. Gradele de handicap sunt: uşor (IV), mediu (III), accentuat (II) şi grav (I).  Totodată,  comisiile au obligaţia de a reevalua periodic încadrarea în grad de handicap a persoanelor cu dizabilităţi.

Comisiile sunt cele care dau gardul de handicap definitiv, astfel că persoanele cu dizabilităţi care au un diagnostic ireversibil nu mai sunt nevoite să vină an de an la examinare.

Comisiile de specialitate sunt alcătuite din medici specializaţi în expertiză şi psihologi. Există însă cazuri în care „specialiştii” nu dau certificatul care ar trebui.

Pentru a obţine gradul I cu însoţitor a fost nevoie de proces

Melania B., o tânără de 25 de ani cu domiciliul în Bucureşti, merge an de an la una dintre Comisiile de Evaluare a persoanelor adulte cu handicap pentru examinare. Este diagnosticată cu retard psihic cu tulburare autistă şi formă uşoară de oligofrenie şi este încadrată cu gradul grav cu însoţitor. „Mai exact are mintea unui copil de 4-5 ani”, spune mama sa, în îngrijirea căreia se află.

În primii ani de viaţă, Melania părea un copil normal: vorbea, se juca, alerga ca orice tânăr de vârsta ei. Din cauza neglijenţei şi a comportamentului agresiv al personalului creşei la care mergea în perioada comunistă, Melania a suferit un şoc şi a refuzat să vorbească câţiva ani. „Am fost internată cu ea în toate marile spitale de neuropsihiatrie din ţară, imediat cum a încetat să mai vorbească. A fost suspusă la fel şi fel de tratamente chinuitoare pentru a vorbi. Treptat a început să vorbească, însă nu mai era ea”, începe mama povestea Melaniei.

În urmă cu 12 ani, Melania a fost diagnosticată cu retard psihic sever cu tulburare autistă şi formă uşoară de oligofrenie. „An de an merg cu ea la Comisia de evaluare pentru a-i reconfirma diagnosticul şi de fiecare dată primeşte revizuibil, deşi medicul ei psihiatru cere definitiv. Mi-au spus că mai bine de atât nu o să fie niciodată, o să fie şi mai rău. Poate să se agraveze, însă de îmbunătăţit, în niciun caz”.

Deşi deficienţa de care suferă tânăra trebuia încadrată la gradul de handicap accentuat (I), medicii din Comisie au refuzat acest lucru, astfel că în certificatul Melaniei scria grav (II). „A avut gradul II foarte mulţi ani, apoi i s-a dat gradul I şi ca să îl ia cu însoţitor, pentru că ea nu se poate descurca singură, nu ştie să îşi încălzeazscă mâncarea etc., am fost nevoită să deschid un proces civil la tribunal în care am declarat-o incapabilă, interzisă se numeşte. Deşi este majoră, eu sunt tutorele ei. Ea nu mai are niciun drept civil. Ca persoană e ca un copil, nu este tratată ca un adult, nu are dreptul la vot, nu poate semna o hârtie oficială”, ne mărturiseşte mama tinerei, care se întoarce de fiecare dată plângând de la comisie.

Mama Melaniei este nemulţumită şi de faptul că testele de inteligenţă pe care aceasta le face an de an sunt pentru copii. „Chiar dacă are mintea unui copil, ar trebui să îi facă teste pentru adulţi. La ultimul test i-a ieşit un IQ de 50, iar maximul era de 100”.

Psihologul Silviu Toma afirmă însă că testele sunt etalon. „Un test pentru copii este destul de dificil pentru ea. Dacă o persoană nu răspunde la testul pentru vârsta sa, el trebuie modificat”.

„Ce doamnă, vreţi să luaţi banii statului?”

La 25 de ani, Melania ştie să scrie şi să citească pe litere. „A terminat o şcoală ajutătoare, unde a învăţat să scrie şi să citească. Îi place să se uite la televizor şi să copieze pe foi ce scrie în ziare. Cunoaşte doar cinci zile ale săptămâni, de luni până vineri. Ea mai ia medicamente, calmante, dar nu este o persoană violentă”, mai spune mama.

Din cauza tulburării autiste, tânăra se sperie dacă este lăsată cu persoane pe care nu le cunoaşte. „Afară iese doar cu mine, iar când merg cu ea la comisie, deşi ei îmi spun că nu pot intra cu ea, pentru că "o pot influenţa", eu intru însă cu tupeu. Dacă este singură intră în panică, îi este frică să nu rămână pe acolo. Este foarte dependentă de mine”.

Astfel, mama a concluzionat că există situaţii în care comportamentul specialiştilor nu este conform cu cerinţele postului. „În fiecare an o cheamă la comisie şi o întreabă câţi ani are, unde stă, dacă are fraţi. Un copil de 5 ani, dacă îl înveţi, ştie să îţi răspundă. Astea sunt lucrurile pe care o întreabă pe ea ca adult de 25 de ani. Câteodată o mai blochează, mai ales atunci când o întreabă când se duce la muncă sau când o va începe. Probabil vor să vadă cum reacţionează. În urmă cu câţiva ani, pentru că a ştiut să spună cele cinci zile ale săptămânii şi vârsta pe care o avea, unul dintre medici a refuzat să îmi dea gradul I pentru fată şi mi-a spus pe un ton foarte revoltat: ’Ce doamnă, veniţi aici să luaţi banii statului?’”.

Ajutorul social pe care Melania îl primeşte este de doar 295 de lei. „Cum să se poate întreţină un om cu banii ăştia”, se întreabă mama, care este nemulţumită că legea nu permite pensionarea persoanelor cu deficienţe care nu au lucrat niciodată şi nu au plătit contribuţii sociale . Ca însoţitor, mama Melaniei mai primeşte încă 425 de lei.

Preşedintele ONPHR: Comisiile fac de multe ori abuzuri

Simon Francis, preşedintele Organizaţiei Naţionale a Persoanelor cu Handicap din România (ONPHR), spune că persoanele cu deficienţe, care se încadrează în criteriile stabilite de Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap (ANPH) şi Ministerul Sănătăţii pentru un diagnostic ireversibil din punct de vedere medical, nu trebuie să meargă în fiecare an la comisie.

„Sunt chemate numai persoanele care se pot recupera medical sau social. În cazul persoanelor cu deficienţe intelectuale, sunt situaţii în care acestea se pot integra în muncă. În acest caz, însă, este clar un abuz din partea comisiei pentru că nici criteriile nu spun acest lucru. Acest lucru nu se întâmplă numai în Bucureşti, mai sunt şi alte judeţe. De cele mai multe ori se face abuz din partea unor comisii”, este de părere Simon Francisc.

CSEPH: În acest caz trebuie făcută o contestaţie

Dr. Aglaie Georgescu, specializată în expertiză medicală, membră a Comisiei Superioare de Evaluare a Persoanelor cu Handicap (CSEPH), afirmă că bolile ireversibile primesc gradul definitiv (ex. cele psihice grave, unele tipuri de cancer, parkinson în stadiu avansat, afecţiunile vizuale, amputaţiile etc.). Doctorul Aglaie Georgescu este de părere, la rândul ei, că încadrarea Melaniei cu grad revizuibil este incorectă pentru diagnosticul pe care l-a primit. „Tutorele trebuie să facă contestaţie în 30 de zile de la primirea certificatului”, afirmă ea.

În aceste condiţii, mama Melaniei trebuie să mai aştepte până în toamnă, când va merge din nou la comisia de evaluare, iar în cazul în care nici în acest an nu va fi încadrată la definitiv, să facă contestaţie la Comisia Superioară de Evaluare.

Când am ajuns la Comisia pentru adulţi, lucrurile s-au schimbat

Iulia C., în vârstă de 29 de ani din judeţul Braşov, este diagnosticată cu poliartrită reumatoidă juvenilă şi a fost încadrată întotdeauna cu gradul accentuat (II).

„Am fost diagnosticată când aveam 10 ani, deci in 1991. Atunci, nimeni nu mi-a spus că aş avea drepturi pe care ar trebui să mi le cer, aşa că am aflat despre faptul că mă încadrez într-o categorie de persoane cu handicap întâmplător, după mai mulţi ani, de la părinţi ai copiilor alături de care eram internată în acelaşi timp în spitale. Astfel, am început să merg la comisie din 1997”.

Pentru că era minoră, Iulia a mers iniţial la comisia pentru copii, iar după vârsta de 18 ani la cea pentru adulţi, diferenţa dintre cele două instituţii fiind „colosală”.

„La copii erau de mare bun simţ şi atenţi, nu m-am simţit umilită în niciun fel. La adulţi lucrurile stau cu totul altfel”, îşi începe Iulia  povestea cu care se confruntă an de an când merge la revizuire.

Mi-ar trebui două indemnizaţii numai pentru obţinerea scrisorilor medicale

Iulia merge anual la comisia care se ocupă de adulţi în municipiul Braşov cu scrisoarea medicală, dar şi alte câteva avize de la alţi medici care sunt necesare în boala ei: cardiolog, orl, oftalmologie, plus de la medicul de familie.

„Ce mi se pare mie aberant este că toate aceste avize sau scrisori medicale nu se obţin decât în urma unor consultaţii neapărat plătite (şi nu vorbesc de şpagă sau ceva de genul ăsta). Trebuie  să exişti în evidenţele fiecărui medic de la care ai nevoie de aviz, că ai plătit şi ai primit chitanţă. Indemnizaţia mea de la stat pentru acest grad este în jur de 230 lei, iar dacă socoteşti numai analizele şi avizele din luna în care mergi la comisie, costă vreo două ajutoare”, afirmă Iulia, absolventă a unei facultăţi de psihologie.

Mă cheamă anual, că poate m-am vindecat

Comisia la care merge Iulia este alcătuită dintr-un medic generalist, un asistent social şi un psiholog. „Medicul din comisie este cel care se sinchiseşte cel mai puţin de prezenţa pacientului, doar verifică actele şi le dă mai departe unei secretare care tipăreşte certificatul”.

În privinţa diagnosticului ei, de poliartrită reumatoidă juvenilă, Iulia spune că nu are vindecare. „De reumatism nu am auzit să se vindece cineva, plus că tratamentele sunt destul de invazive şi te atacă pe alte părţi, cu toate astea mă cheamă la revizuire anuală, că poate totuşi m-am vindecat”.

În clădirea Comisiei nu sunt nici măcar toalete funcţionale

Femeia mărturiseşte că se simte umilită, tratată prost şi nedrept de toţi angajaţii instituţiei. „Nu mai există altă situaţie în viaţa mea în care să mă simt mai vinovată că sunt bolnavă sau în care alţi oameni să mă trateze prost din pricina bolii, cum mă simt şi cum mă tratează această instituţie”.

„Ce mi se pare mie îngrozitor este atitudinea tuturor lucrătorilor publici de acolo, de la medicul din comisie şi până la doamna care mătură scările, care te tratează cu profund dispreţ. Nici până în zilele noastre sediul din Braşov al DGASPC-ului nu are toaletă pentru persoanele în scaun cu rotile, nu că toaleta normală ar fi practicabilă”.

În clădire registratura se află la etaj şi nu există lift sau rampă. „Acum câţiva ani aveau alt sediu unde trebuia să urci la etaj pe o scară din 1940 în spirală, care nu avea două trepte egale ca înăţime”.

O altă problemă de care se loveşte Iulia este lipsa unui loc unde să se poată aşeza. „Trebuie să aştepţi la cozi infernale, eventual în faţa clădirii sau în săli de aşteptare fără scaune sau băncuţe. Eu chiar sufăr din punct de vedere locomotor şi mă deranjază aspectele astea în mod deosebit, plus atitudinea generală, care este aceea pe care o au oamenii atunci când mergi la ei acasă să te împrumuţi de bani exact la ora mesei. Asta se întâmplă inclusiv la primărie, unde se fac anchetele sociale şi unde nu sunt scaune decât pentru angajaţii primăriei, iar tu stai eventual în cârje în faţa lor şi completezi formulare”.

Iulia denunţă şi atitudinea secretarelor şi a „doamnelor de la ghişeu”, care în ciuda deficienţelor pe care le au cei care vin la sediul comisiei, sunt deranjate de întrebările pacienţilor şi ţipă la aceştia.

„Sunt de acord că poate 1% dintre cei pe care îi văd la comisie nu au certificatul pe drept, dar restul de 99% sunt oameni care îşi trăiesc zilnic boala cu indemnizaţii de 200-300 de lei pe lună şi numai ei ştiu cum se descurcă, şi a căror dorinţă majoră în viaţă nu cred că este să ţipe o doamnă de la ghişeu la ei. Doamnelor de la ghişeu nici prin cap nu le trece că sunt plătite din bani publici ca să ajute persoanele cu dizabilităţi să îşi primească drepturile, care la rândul lor sunt gândite să îi ajute să ducă o viaţă cât mai aproape de normal”, încheie Iulia lunga listă a nemulţumirilor pe care le-a acumulat în urma vizitelor anuale efectuate la Comisia de Evaluare a Persoanelor cu Handicap.