CARNETUL DE NOTE

"Eroii" invatamantului romanesc Michael Guest insusi a invitat-o pe eleva Roxana Iosif la receptia prilejuita de Ziua Americii, in semn de pretuire fata de curajul ei de a dezvalui minciuna.

"Eroii" invatamantului romanesc
Michael Guest insusi a invitat-o pe eleva Roxana Iosif la receptia prilejuita de Ziua Americii, in semn de pretuire fata de curajul ei de a dezvalui minciuna. Intamplarea a constituit hrana mediatica timp de vreo saptamana, fara a fi prea limpede ce a impus-o: gestul ambasadorului ori al elevei. Atat de impresionata a ramas lumea, incat oficialii, inspectoratul scolar si chiar ministerul au dispus o ancheta. Cunoscand bine obiceiul casei, n-as risca nimic daca as scrie ca ancheta are drept scop nu aflarea adevarului ori depistarea profundelor vicii existente in relatia elev-profesor, ci sporirea vigilentei in randul cadrelor didactice, pentru ca asemenea gesturi sa nu se mai intample. Suntem jalnici. Trebuie sa vina mereu cate cineva sa ne arate cum trebuie sa ne educam copiii. 50 de ani, fratele mare de la Rasarit ne-a blagoslovit pedagogia cu comandamentele disciplinei in front, uniformizarii constiintei, falsei supuneri si mimarii intelegerii conceptelor si principiilor eticii. Acum, vine marele frate de peste Ocean si luam febril notite despre ceea ce inseamna curaj, relatie de comunicare directa, puterea exemplului, democratia in scoala. Cand o sa apara marele frate neaos, care sa spuna ca avem si noi aici propriile noastre linii morale, propriile noastre strategii educationale, ca stim sa ne educam odraslele? Fiindca, dincolo de senzational si teribilism, povestea cu eleva de la Colegiul National "Sf. Sava" din Bucuresti are o dimensiune profund trista. O eleva a unei unitati scolare aflate in elita Capitalei spune la serbarea de sfarsit a liceului - asa cum este traditia la "Sf. Sava" - niste versuri satirice, dure, la adresa unuia dintre dascali. Un alt profesor, mai putin dispus sa guste obrazniciile, ironiile, curajul fostilor elevi, intervine sa-i opreasca, ca "prea au sarit calul astia de-a XII-a". De aici scanteia si de la ea ditamai palalaia, cu multe limbi jucause si cu mult zgomot in preajma. Din pacate, focul nu e purificator, nu are darul sa arda definitiv minciuna. Gestului initial de fronda i se adauga curiozitatea presei si a oficialului american si abia astfel ajungem sa auzim adevaruri urate de felul celui spus de tanara eleva, cum ca ea insasi ar fi castigat un premiu, la un concurs international, cu o lucrare care nu-i apartine, ci era a profesorului ei. Daca asa stau lucrurile, vina dascalului este indicibila. Noi, cei care am consemnat reusitele la concursul "Primul pas spre Nobel", pe baza documentatiei si a dovezilor existente, suntem aceiasi care scriem ca un profesor care face o astfel de mizerie trebuie indepartat de langa elevi. Un corupator de constiinte ar trebui sanctionat daca nu mai aspru, atunci la fel de aspru, penal, ca si un corupator de neprihanire fizica. Pana la urma, si profesorul, si a sa eleva n-au facut decat sa devoaleze accidental ceea ce se petrece in scoala: alergam dupa premii si diplome, dupa medii umflate, dupa podiumuri, fanfara si flori. Inoculam pustimii dorinta de a pasi numai pe covorul rosu. Orice, oricum, prin orice mijloace: furand, acceptand minciuna si mintind.xx Personal, cred ca Roxana i-a copt-o domnului profesor, vrand sa razbune vreo intransigenta a acestuia. Daca Roxana n-ar fi suportat minciuna, nici n-ar fi intrat in jocul profesorului. Nu este ea insa principalul actor al acestei povesti. Se pare ca scoala romaneasca nu-i mai pregateste pe elevii nostri astfel incat la 18 ani sa te astepti ca ei sa-si cunoasca foarte bine personalitatea si drumul pe care vor merge. Nu doar ca le este greu sa aleaga un drum, ci par a nu sti nici macar ca trebuie sa aleaga. Sunt debusolati si neinteresati de propria lor evolutie. Iar vina pentru aceasta o au in exclusivitate familia si scoala. Dascalul, spus generic, cu care elevul sta mai mult decat cu propriul parinte. Dascalul care nu mai stie, nu mai vrea, nu mai poate sa dedice timp si stiinta prietenului mai tanar. Profesorii nostri au devenit un soi de generali tembeli care dau ordine absurde, sunt rigizi si caposi, nu stiu sa discute, vor doar sa se impuna pe principiul "Eu sunt vanatorul, tu esti vanatul, iepurele". Empatie, comunicare? Nici gand! Relatia profesor-elev se fundamenteaza pe neiubire. Micul ori mai marele elev nu-i decat un burete care trebuie sa absoarba tot ceea ce revarsa profesorul asupra lui, de parca elevul ar detine deja un discernamant ridicat. La randul sau, elevul, mult mai putin constient, dar mult mai sensibil, resimte rigiditatea, refuzul comunicarii si se ascunde. Ascunde gandurile ori intrebarile, fiindca cel mare, de cate ori i le-a pus, i-a spus ca-s tampite. Se spune de la catedrele scolilor noastre, cu un firesc nefiresc: "O sa intelegeti voi cand veti fi mari". Din ce in ce mai multi uita insa sa detalieze ce anume vor intelege tinerii acestia, omit sa explice ce si de ce este asa de cumplit sa fii mare, adult. Americanii, ca tot ii luam acum drept model, au inteles ca o astfel de relatie nu mai merge. Exista la ei cel putin 200 de scoli in care elevii invata, in primul rand, sa se autocunoasca, invata cum sa faca fata situatiilor stresante, de genul aceleia in care, probabil, a fost pusa Roxana cand profesorul ei i-a propus trocul rusinos. Acestea sunt scoli speciale, dar si in scolile de rand psihologul, profesorul au drept sarcina profesionala sa-i invete pe elevi sa traiasca si sa cunoasca realitatea, nu fictiunea din cartile de scoala. Elevii care sa spuna firesc profesorilor lor ca acestia au gresit, ca sunt prea duri au devenit pentru sistemul educational romanesc niste eroi, cand ei ar trebui sa reprezinte telul, scopul actului educational. Declaram formal si scriem in legea fundamentala ca dorim dezvoltare vie, armonioasa, deplina a personalitatii umane, desi noi, la scoala, dorim sa obtinem doar niste marionete. Face Ministerul Educatiei o ancheta pe tema asta?