Butoiul de Sadova face zaibărul bun

adevarul

Publicat: 16.09.2009 20:21

Ultima actualizare: 09.08.2022 16:45

Dogarii din sudul Olteniei fac şi astăzi butii şi putini din lemn de salcâm care păstrează cel mai bine gustul vinului şi al murăturilor. Toţi oltenii-s de acord: zaibărul nu-i zaibăr dacă n-a stat în butie de lemn. Totuşi, damigeana din sticlă sau bidonul de plastic au pervertit tradiţia locală.

În localitatea doljeană Sadova mai sunt aproape o sută de dogari. S-au mai dus dintre cei bătrâni şi au venit din urmă tinerii care le-au fost ucenici.

Tudor Ciocănaru era un puşti de nici 13 ani când punea mâna pe ciocan şi bătea cercul, să-ncingă zdravăn butoiul. Bărbatul şi-a făcut ucenicia la Nica Florea Panduru. Şi nu o lună sau două, ci trei ani, ca să-i fie de căpătâi. Iar după ce s-a ştiut sigur pe meseria învăţată, a început să lucreze acasă.

La un moment dat, a ajuns să aibă vreo 15 ucenici. „Nu ştiam de care să mă atârn“, se amuză nea Tudor. Şi când au venit anii cu CAP-ul, a continuat să fie dogar, că lumea toată avea atunci prin cămări o putină sau un butoi din lemn.

„În doage nu se acreşte vinul, cum se întâmplă cu plasticul, iar murăturile din putină de-apuci o dată să le guşti, îţi plouă-n gură de plăcere ori de câte ori îţi aminteşti de ele”, spune meşterul.

Muncă doar pe timp de vară

Meseria o practică doar sezonier, vreo patru luni pe an, cât e cald afară. Pe la sfârşitul primăverii a făcut un drum la Brezoi, de unde şi-a luat, cu 3.000 de lei, 10 metri cubi de lemn de salcâm. Le-a făcut stivă, a pus în funcţiune maşina de rindeluit (abricul, după cum îi spun meşterii locului) şi, împreună cu nepotul Jigane Stel, s-a pus pe treabă.

Lucrând i-am găsit şi noi. Din drum auzeai bocăniturile ciocanelor, iar când te apropiai, nu te puteai înţelege om cu om. Ei s-au obişnuit. „Măcar de-ar merge afacerea şi ar fi asta singura problemă. Da’ noi le facem şi cui le dăm?“, spune bătrânul.

Şase butoaie în şase târguri

Nea Tudor nu aşteaptă doar să-i bată lumea-n poartă ca să-i cumpere vestitele vase pentru vin, varză şi felurite murături. Merge la târguri prin Celaru, Radomir, Caracal şi Craiova. „Colindăm satele în căruţă. Ori dăm, ori nu dăm, ori merge, ori nu merge. Dădui şase butoaie în şase sate, iar anul trecut am vândut 40, tot cam cu 4 milioane de lei, cât cer şi acum pe unu’“, spune dogarul.

În urmă cu 15 ani, Tudor Ciocănaru făcea bani din meseria sa. Vindea pe an şi câte 70 de butoaie, a câte un milion, un milion şi jumătate de lei la vremea aia. Nu se plânge nici acum. Crede că, deşi nu mai e ce-a fost, a meritat să-şi facă răni la degete. „Nu există dogar care să n-aibă degetele luate“, spune meşterul.

„Omul cumpără o dată şi după aia îţi taie calea şi-ţi cere banii înapoi dacă nu-s bune. Eu le fac să te ţină 50 de ani. Nici aerul nu iese din ele, că astup cu papură. Dacă le ţii la adăpost, să nu le ploaie, să nu le bată vântul, le ai mult timp. Eu şi vinu’, şi ţuica, le pun în butoaie mai mici, de 10–12 vedre, nu în d-astea de 40–50. N-am pomenit eu damigeană, că se sparge, şi nici plastic. După ce zdropşesc strugurii, în putină pun varza şi mă ţine până la Paşti“, ne lămureşte bătrânul.

Nea Tudor are şi un pont pentru cumpărători. Când sunt noi vasele, să toarne în ele apă fiartă şi apoi să le limpezească tot cu apă, dar rece.

Tehnica de lucru

După ce e tras la dungă butoiul, la abric, se încheie în picioare, se pun pe el cercurile făcute pe-o roată specială, se pune un foc mic în mijlocul lui, iar când se-ncinge, se strâng bine şuruburile. Apoi se retează ce e în plus cu un fierăstrău şi se nivelează.

Apoi, se pregăteşte fiecare fund al butoiului, că-s două, spre deosebire de putină, la care se procedează la fel, doar focul nu face parte din ritual. Şi după ce se bat cercurile bine, cinci la putină, şase la butoi, se şlefuiesc, iar putina se dă cu grund.