Alfred Bulai (sociolog): Tradiţiile sunt schimbătoare pentru că o mare parte dintre oameni nu le cunosc

Sociologul spune că ouăle încondeiate nu au nimic tradiţional

Paştele este un moment când fiecare dintre noi se întoarce la tradiţii, la lucrurile care s-au transmis din strămoşi şi care în acelaşi timp au evoluat şi s-au adaptat timpurilor. Trăim în secolul vitezei, în care timpul este pe primul loc, iar mulţi dintre noi nu mai au răbdarea de a se conforma vechilor canoane. Etnologii Doina Işfănoiu şi Laura Jiga Iliescu, dar şi sociologul Alfred Bulai au vorbit, pentru adevarul.ro, despr

Ce sunt tradiţiile?

Tradiţia, în sensul de altădată al cuvântului, este un sistem de valori menit să dea omului siguranţă vizavi de mediu, de relaţiile sociale sau de tip economic.

„Înţelegem prin tradiţie un adevărat cod de conduită şi un important tezaur la care omul poate oricând apela pentru a-şi desfăşura viaţa într-o anumită zonă geografică, epocă, profil ocupaţional. Tradiţia este un anumit tip de experienţă umană transmisă din generaţie în generaţie, decantată la nivel istoric. Înseamnă progresul social, economic. Nu este un coset care obligă omul să îşi desfăşoară viaţa după nişte reguli strice pe care dacă le-ar încălca, ar fi pedepsit", afirmă dr. Doina Işfănoni, cercetător etnolog la Muzeul Naţional al Satului "Dimitrie Gusti".

S-au erodat tradiţiile?

Doina Işfănoni mai spune că, deşi în zilele noastre „extrem de agitate", tradiţiile nu mai au vechea însemnătate, în preajma sărbătorilor, oamenii, de la sat sau oraş, se întorc la ele ca zestre de cunoştinţe, de competenţe (gastronomie, vestimentaţie), de ritualuri (religioase şi sociale).

De cealaltă parte, dr. Laura Jiga Iliescu, cercetător în cadrul Institutului de Etnografie şi Folclor "Constantin Brăiloiu", atrage atenţia că tradiţia nu este un pact legat de nişte obiceiuri şi credinţe statice.

„Tradiţia este un proces, noi spunem că se erodează, dar nu este aşa. Face parte din dinamica ei această schimbare. Anumite repere ale tradiţiei s-ar putea dilua. Nu trebuie să idealizăm trecutul tradiţional şi nu trebuie să ne imaginăm că strămoşii noştrii respectau sărbătorile în totalitate. Toţi ar trebui să se gândească în ce măsură viziunea tradiţională oferă un conţinut de idei care poate să fie o alternativă a lumii moderne. Eu nu le-aş opune. Sunt mai puţine gesturi care se practică, e şi normal, având în vedere ritmul accelerat din ziua de astăzi", afirmă cercetătorul.

Alfred Bulai: „Biserica a învăţat o chestie - Când nu pot să interzic, mai bine preiau"

Evoluţia societăţii, în general, face ca tradiţiile să se schimbe uşor, să se reinventeze.

„Schimbările se întâmplă permenent în societate, mai ales pentru că biserica preia frecvent o serie de practici care sunt din afara ei şi cărora le dă conţinut. Biserica a învăţat o chestie: ‘Când nu pot să interzic, mai bine preiau', de aceea cele mai multe ritualuri pe care mulţi le cred creştine sunt păgâne. Ideea de a da de pomană ţine de cultul morţilor. Ideea sacrificării mielului vine de la vechi semiţi care aveau cu totul altă ordine şi care au fost cu câteva mii de ani înaintea creştinismului. Vopsitul ouălor de Paşte multuicolor nu are nimic tradiţional. Ouăle sunt vopsite în roşu, în sensul sângelui, nicidecum în toate culorile. Nici ouăle încondeiate nu au nimic tradiţional, chiar dacă nouă ne place să spunem. Toată lumea le acceptă, chiar şi Biserica", afirmă sociologul Alfred Bulai.

El este de părere că schimbările se petrec şi pentru că foarte mulţi oameni nu cunosc tradiţiile, iar marketingul este foarte puternic.

„Noi nu trăim într-o societate care respectă tradiţiile cu stricteţe şi astfel se produc aceste modelări, inovări, în mod natural. Nu trăim într-o societate premodernă în care să funcţionăm pe baza tradiţiei. Suntem într-o societate care valorizează, într-o mai mare măsură, dezvoltarea, progresul, evoluţia. Atunci sigur că nu poţi să ai ca valoare fundamentală tradiţia. Tocmai, de aceea, îţi propui să cauţi, să schimbi. De aia schimbăm telefoanele, calculatoarele, maşinile etc. E bine să ai şi tradiţii, dar e bine să ai şi o deschidere către schimbare, către alte modele", mai spune Alfred Bulai.

Sociologul atrage atenţia că „din păcate, în România totul se reduce la tradiţia religioasă", care însă nu înseamnă totul.

Gastronomia tradiţională, pe cale de dispariţie?

Tradiţiile gastronomice legate de Paşte sunt cozonacul, mielul şi pasca. Câţi dintre noi însă mai stau astăzi în bucătărie pentru a găti feluritele bunătăţi cu care să îi încântăm pe cei dragi?

Dr. Doina Işfănoni , cercetător etnolog la Muzeul Satului, afirmă că în zona rurală gospodinele încă mai cern făină şi coc cozonacul înainte de sărbătoarea Învierii Domnului. Şi la oraş există însă oameni care revin la tradiţional, în sensul pregătirii cu mâna lor a bucatelor.

„Eu personal fac pasca şi cozonacul meu, chiar dacă cumpăr făina de la magazin şi nu mai fac ritualul bunicii de a o cerne de două ori. Am câteva prietene cu care mă întâlnesc apoi să vedem ce a rezultat. Este o treabă emoţionantă, pe de altă parte este uşor incredibilă", mărturiseşte ea.

Lumina Paştelui, simbolul biruinţei vieţii asupra morţii

Principala tradiţie de Paşte este aceea de a lua lumină. Lumina de Paşte este simbolul Învierii, al biruinţei vieţii asupra morţii şi a luminii lui Hristos asupra întunericului păcatului.

După ce gospodinele termină de pregătit bucatele, sâmbătă noaptea se merge la biserică pentru a lua lumină de la preot.

„Momentul acela când preotul spune: „Veniţi de luaţi lumină"- se resimte destul de puternic. Este un moment cu adevărat când prinzi lumina aceea, pentru că nu e foc, este lumină. Nu te arde, nu te pârjoleşte ca să te distrugă. Te luminează şi te ajută ca să vezi lumea altfel", subliniază cercetătorul Doina Işfănoni însemnătatea luării luminii.

Odată ajunşi acasă cu lumina, lumânarea se stinge de pragul uşii, făcând sfânta cruce. Tradiţia spune că este bine să aprinzi, în momentele de răscruce, lumânarea cu care ai luat lumină de Înviere.

Obiceiuri de Paşte: ce mai avem, ce s-a pierdut

Pe lângă tradiţionalele ouă roşii, cozonac, miel şi pască, obiceiurile pascale româneşti sunt îmbogăţite de tradiţiile regionale, care nu sunt neapărat religioase. De la o zonă la alta, lucrurile se diferenţiază, însă luatul de Paşte ca şi pâine sfinţită cu vin, cu peşte şi cu brânză se practică peste tot.

Prima zi de Paşte începe, în familie, cu ciocnitul de ouă. Doina Işfănoni afirmă că s-a pierdut însă rigoarea de a ciocni ouăle la vârf în prima zi. „Lumea nu mai ştie, aşa că le ia pe toate la rând: la cap, fund şi coaste. Ordinea cioncirii ouălor în familie era una canonică, de la cel mai în vârstă până la cel mai mic. Cel mai în vârstă este primul care ciocneşte şi spune primul ‘Hristos a Înviat! '. Acum nu se mai păstrează decât în familiile cu tradiţie".

Un alt lucru pe cale de dispariţie este povestea spălatului pe faţă cu apă în care se punea un ou roşu, unul alb şi o monedă de argint sau chiar de aur. În popor umblă vorba că banul de argint, care se pune în apă, trebuie să nu lipsească, acesta fiind important atât pentru proprietăţile antiseptice, cât şi cele magice.

„Nu ştiu dacă o să fim rumeni în obraji precum oul, dacă o să strălucim precum banul şi o să mai avem şi noroc de bănuţi. Nu ştiu dacă o să mai avem pielea albă precum coaja oului, dar puse toate laolaltă dau începutului de zi un alt sens", mai spune Doina Işfănoni , care regretă totodată faptul că foarte puţini oameni mai merg în ziua de azi la slujba din Duminica de Paşti, Învierea a doua, cum s-ar spune. La „Învierea a doua", Evanghelia este citită în cât mai multe limbi - engleză, franceză, spaniolă, greacă, latină, etc.- tocmai pentru a ilustra universalitatea credinţei.

Prânzul în familie a rămas pentru mulţi una dintre mesele cele mai importante în prima zi de Paşte care adună toată familia şi toate neamurile la sfat. „Nu consumarea bucatelor este esenţa, ci depănarea amintirilor", spune cercetătorul de la Muzeul Satului.

Cercetătorul Laura Jiga Iliescu afirmă că, înainte, sărbătoarea Paştelui începea la Florii şi se întinde până la Rusalii. „Ei îşi vedeau de lucru, nu stăteau numai la masa de Paşte. Până la Înălţare oamenii se salutau cu ‘Hristos a Înviat şi Adevărat a Înviat, apoi Hristos a Înălţat, Adevărat a Înălţat'. Acum se salută aşa doar trei zile".

La categoria pierdute este şi hora din după-amiaza primei zile de Paşte. Hora de Paşte, în primul rând, era prilejul ca toată lumea să îşi etaleze hainele cele noi. Era tradiţia ca, în special, tineretul să se dea în scrânciob sau dulap. Tradiţia se mai păstrează acum rar, în Moldova. „Copiii se urcau în el şi plăteau cu ouă, însă se mai urcau şi cuplurile care cumva se afişau de acum înainte ca viitori soţi. Era şi curiozitatea babelor să vadă cine se mai dă în leagăn, mai ales prin Moldova, care spuneau apoi că sigur ăia făceau nuntă în toamnă", afirmă Doina Işfănoni .

O altă tradiţie pierdută este sărbătoarea iilor care avea loc în prima zi de Paşte în zona Romanaţilor (partea de jos - Corabia, Caracal). După horă, cele mai frumoase ii erau strânse de un fecior şi erau duse în centrul satului „la un concurs". Un grup de femei în vârstă şi cu multă experienţă le vizionau, lăudau, criticau şi apoi o alegeau pe cea mai valoroasă. Cea mai valoroasă însemna două lucruri: nu avea nicio greşeală din punct de vedere tehnologic şi totodată respecta canonul, respecta simobolurile şi culorile din zonă, având o cromatică care se potrivea cu restul costumului.

O practică care care vine din Europa Centrală, din vechiul Imperiu Austro-Ungar, şi care s-a păstrat în Transilvania şi Bucovina (vechile graniţe ale fostului imperiu) este stropitul fetelor în prima zi de Paşte, care înseamnă fertilitate. Dacă înainte erau udate cu apă, acum fetele sunt stropite cu parfum.

Doina Işfănoni  aminteşte şi de ceremonia plugarului. Cel mai harnic gospoodar din Ţara Făgăraşului, centrul Trasilvaniei şi Maramureş era sărbătorit printr-un ceremonial aparte. El se sprijinea de o grapă, îmbrăcat în costum popular, şi era purtat de câţiva feciori către o apă. Când se apropiau de apă, flăcăii începeau să îl ameninţe că o să îl ude. Ca să „nu îl înmoaie" prea tare începea târguiala pe băutură. În acele momente, nici fetele nu erau iertate. Băieţii „le vânau" pentru a le uda, lucru care nu „dădea prea bine" pe hainele noi de sărbătoare. Ele trebuiau să dea feciorilor în schimb câte un sărut sau o îmbrăţişare pentru a scăpa de udat.

Un alt obicei legat de agricultură care se practica în ziua de Paşte era bricelatul. Astăzi bricelatul mai apare decât la spectacole. Cel care se făcea vinovat de prea multă lene şi nu se ocupa de activităţile agricole era pedepsit. Era judecat de către un sfat al satului, iar apoi bătut la tălpi cu o lopeţică de lemn. „Nu era durerea, cât era ruşinea de oprobiul public. Erau forme ceremoniale prin care se corecta un comportament", este de părere etnologul.

O tradiţie care astăzi se mai păstrează este cea a Junilor, în jurul Braşovului, la Şchei. Tradiţia Junilor Braşoveni îmbină manifestări pre-creştine cu cele creştine. Serbarea Junilor începe în Duminica Floriilor, însă punctul cheie are loc a doua zi de Paşte când se iese la iarbă verde, la pietrele lui Solomon, şi au loc întreceri cu aruncatul buzduganului (mici pumnale din lemn), însemn al fecioriei, al forţei şi al vitalităţii. Cei victorioşi sunt răsplătiţi, iar perdanţilor li se aplică mici pedepse.

Iepuraşul, simbolul regenerării şi al reînvierii naturii

În ultimii ani, România a preluat tradiţia iepuraşului de Paşte care „vine cu ouă" în iarbă şi aduce cadouri copiiilor. Simbolul iepuraşului a apărut înaintea creştinismului şi semnifică prioada regenerării şi a reînvierii naturii. În România a venit odată cu comunităţile de saşi, în urmă cu câteva sute de ani.

Doina Işfănoni spune că iepuraşului i s-au atribuit ouăle forţat, iar ascunderea ouălor în iarbă este una comercială. „Practica ascunderii ouălor în iarbă provine de la germani, elveţieni, italienii din nord. Este acea putere de contaminare a oului cu a ierbi ce leagă fertilitatea de fecunditate. Totuşi acest transfer de la populaţiile acestea spre noi nu este decât unul comercial, de brand. Pentru a-l face mai atrăgător au făcut oul de ciocolată".

În legătură cu darurile aduse de „Iepuraş" copiiilor, sociologul Alfred Bulai spune că „marketingul este de vină".

„Cel care făcea cadouri copiiilor era Sfântul Nicolae, Moş Crăciun nu avea nicio treabă cu asta, dar marketingul a făcut-o. Ulterior s-a inventat şi luna cadourilor. Aceste schimbări sunt pentru că marketingul a cuprins tot, el speculează toate valorile. Aşa au apărut şi ouăle de ciocolată sau iepuraşii".