Cea mai simpatică pramatie din lume

Dacă, în general, pentru feluriţi autori universali am o stimă reglabilă, oscilând între mare, mică şi inexistentă, pentru Ilf şi Petrov, siamezii literaturii moderne, îmi pun oricând

Dacă, în general, pentru feluriţi autori universali am o stimă reglabilă, oscilând între mare, mică şi inexistentă, pentru Ilf şi Petrov, siamezii literaturii moderne, îmi pun oricând la bătaie atât artileria, cât şi cavaleria sentimentală.

La ei nu mă pot gândi decât ca la două fiinţe dragi, două fiinţe contopite miraculos într-una singură. Felul în care şi-au pus iscălitura pe instrumentul numit "umor inteligent" seamănă cu modul în care Stradivarius şi-a inscripţionat celebrele sale viori. La catedra universală de civilizaţia râsului, profesorii titulari

Ilf şi Petrov îşi predau cursul cu aceeaşi modestie care la oamenii mari ai istoriei ţine loc de parafă şi de măduvă a spinării.

O suta de carti poavestite

Ultima ediţie a romanului "Douăsprezece scaune", apărută la "RAO" în 2004 - 384 pagini, la un preţ de 29 RON - reproduce varianta din 1957 de la Editura "Cartea Rusă", în traducerea numiţilor I. Flavius şi M. Leicand. Fiindcă aşa erau timpurile, Dumnezeu apare scris cu minusculă. La ce v-aţi fi aşteptat?

Imprevizibile mai sunt şi comorile astea; îşi găsesc cele mai năstruşnice locuri pentru a se ascunde! Dar poate că tocmai în asta şade şarmul lor, al comorilor, care se vor peţite cu osârdie, pentru a li se câştiga râvnita strălucire.

Ippolit Vorobianinov, funcţionar la starea civilă, e cel mai anost bugetar din lume. Cerul vieţii sale e acoperit cu un plumburiu lipsit de speranţă, căci ziulica întreagă înregistrează, cu o pană soioasă, naşterile şi reversul lor, decesele.

Uneori, ca variaţie pentru un văduv ca el, mai pică şi câte o căsătorie, dar cum acasă nu-l aşteaptă decât o soacră de-un acru aprins, insuportabil pentru simţurile unui om normal, putem conchide că existenţa lui Ippolit nu diferă prea mult de decesele pe care le înregistrează în catastif. Viaţa lui e un deces cu pas lent, şi doar hemoroizii îi mai semnalizează că e viu.

Dar situaţia n-a fost totdeauna aşa. Până la marea revoluţie din octombrie, Ippolit s-a răsfăţat cu toate onorurile şi fineţurile rezervate unui vechi boier, mareşal fercheş al nobilimii. Damele frumoase bâzâiau în jurul lui, gata să-i dăruiască mierea lor pasională, Parisul era Paris, Viena era Vienă, iar pe piept, decoraţiile îi poposeau, aidoma unor fluturi cu aripi grele de polen bogat în karate.

Clipa când soacra sa - bătrâna Petuhova - găseşte de cuviinţă să semnalizeze spre lumea cealaltă îl ia pe nepusă masă: altă belea, oftează sărmanul, de-acum încolo va fi nevoit să-şi facă singur menajul! Dar soacra sa e totuşi soacră de înaltă clasă, ştiind să răposeze la cei mai înalţi parametri: înainte de ultima-i suflare, îi face o mărturisire de milioane, realmente de milioane. "Ippolit, mai ţii minte garnitura noastră din salon?"

Poftim vorbă! Ginerică o ştie pe de rost fiindcă, odată cu mobila, noul regim i-a fost confiscat şi dulcele-i trai. "O ţin minte, o ţin foarte bine minte... O sofa, douăsprezece scaune şi o măsuţă rotundă cu şase picioare. Mobilă minunată, lucrată de Gambs..." Muribunda îşi joacă la meserie finalul, dozându-şi, cu multă elocinţă, pauzele de efect. "Într-unul din scaune mi-am ascuns briliantele."

Cuuummm!? Briliantele?
Obrajii lui Ippolit trec de la gălbejeala de conţopist la bujoriul de altădată. B-R-I-L-I-A-N-T-E: fiecare literă îi sculptează gândurile în bronz. Fastul vieţii de odinioară îi îmbie imaginaţia, zăcută prea mult în hibernare. În minte, îi răsună "coruri de ţigani", iar în faţa ochilor, îi flutură "ba nişte indispensabili portocalii, grozav de scumpi, ba un valet devotat, ba o eventuală călătorie la Cannes".

Încheieturile lui Ippolit îşi topesc grăsimile sedentarismului, atrase irezistibil de "muza călătoriilor îndepărtate". A doua zi după înhumarea soacrei - trecută în sarcina competentei firme de pompe funebre
"Poftiţi, vă rog!"

- Ippolit uzează de dreptul său legal la concediu, pentru a o porni vitejeşte la drum, pe urma celor douăsprezece scaune. Într-unul din ele, comoara îşi face singură pasienţe, aşteptându-şi ursitul. Iar ursitul este el.

Să cauţi însă douăsprezece scaune, cât o echipă de fotbal plus o rezervă, într-o ţară atât de întinsă cum e marele conglomerat sovietic, la nouă ani de la marea revoluţie bolşevică, nu-i tocmai cea mai lesnicioasă treabă, mai ales pentru o persoană predispusă la puhăvie, cum este birocratul de nevoie Ippolit.

Norocul lui stă în întâlnirea cu tânărul şi vivacele Ostap Bender, cu care perfectează un duet de explorare şi exploatare a giuvaerelor. E greu de găsit, în toată literatura universală, o puşlama mai simpatică, mai elevată şi mai cu simţ artistic, precum Ostap Bender.

Când Ippolit îi descrie, cu simţ plastic de fost proprietar, fiecare giuvaer din tezaur, sufletul lui Ostap murmură ca o balalaică. Ştie la ce se înhamă, dar pe el, ca pe oricare alt slujitor al muzelor, mai mult decât destinaţia, îl atrage drumul până la ea. De cum apare Ostap, autoproclamat "marele maestru al combinaţiilor", lucrurile intră pe un făgaş normal. Pentru fiecare încurcătură, el ticluieşte cel puţin o cale de ieşire. Pentru fiecare pistă, un plan.

Statistica ştie tot", statisticii nimic nu-i scapă, ea "ştie câtă votcă bea un cetăţean şi aproximativ gustările pe care le-a îngurgitat". Statistica aşază totul pe rânduri şi coloane, "de statistică nu te poţi ascunde nicăieri", dar în cazul scaunelor, statistica ridică mâinile a neputinţă.

Câte scaune or fi în Uniunea Sovietică? Dumnezeu ştie: douăzeci de milioane, ori şi mai mult?

"Şi în acest ocean de scaune de nuc, stejar, frasin, palisandru, mahon şi mesteacăn de Carelia, eroii romanului nostru trebuiau să găsească scaunul de nuc cu picioare curbate fabricat de Gambs, care ascunde în pântecele său tapisat cu creton englezesc, comorile doamnei Petuhova".

Găsirea scaunelor, jumulirea lor şi dezvelirea comorii ascunse în măruntaiele unuia dintre ele devin o simplă chestiune de timp. Ostap o ia metodic: mai întâi, găbjeşte ordinele de repartiţie a mobilei confiscate din fosta casă a boierului Ippolit, apoi dă-i bătăi pe urmele ei copitate.

E un fel de safari, căci scaunele, invidioase pe mobilitatea antilopelor gnu, o clipă locului nu stau, mâncând pământul prin savana sovietică, pe cele patruzeci şi opt de picioare ale lor. Pentru a pune mâna pe vânatul lor furniruit, partenerii nu precupeţesc niciun sacrificiu.

Un scaun a ajuns la văduva Griţaţueva?
Păi, pentru a intra în dulcea lui posesie şi a-i scotoci în tihnă interiorul, Ostap îmbracă fără preget costumul de mire, lecuind-o temporar de singurătate pe proprietară.

Scaunele aleargă, aleargă continuu: zece dintre ele ajung la muzeul mobilei din Moscova, de unde, în urma licitaţiei, sunt împrăştiate pe la cetăţeni şi instituţii. Ostap şi Ippolit le simt în nări urmele, hărţuindu-le tenace prin hăţişurile capitalei. Dau mită, când este cazul, le fură, când n-au încotro, căci furtul nu face parte din modul lor de a privi viaţa.

Un scăunel e la o soţioară snoabă, certată episodic cu soţul?
Păi, ce ocazie minunată pentru un gentleman ca Ostap de a-i reda încrederea în sine prin câteva galanterii şi-n final, pentru a obţine scaunul, de a-i propune la troc o feerică strecurătoare, ultima tendinţă în moda servirii ceaiului?

Au ajuns patru scaune la teatrul "Columb", care o zbugheşte în turneu cu piesa "Căsătoria"?
Păi, cei doi asociaţi n-au decât să le adulmece paşii, pentru a interpreta, la rândul lor, ultimul act al comediei "Comoara soacrei mele", cu Ippolit în rolul ginerelui şi cu Ostap Bender în propriul său rol.

Rând pe rând, scaunele încap în mâinile lor înfrigurate, unde sunt sfâşiate şi devorate. Dar comoara, nimic, nu se dă pradă şi pace! Resemnarea îi trimite lui Ippolit scrisorile de acreditare. De supărare, îi iese pe obraz "un buboi vulcanic. Parcă se colectaseră în el toate suferinţele, toate eşecurile, tot calvarul goanei după briliante." Dar nu-i nimic, cetăţene, îşi încurajează Ostap coechipierul, "şedinţa continuă!"

Când este depistat şi ultimul scaun din blestemata duzină, asociaţii simt că întâlnirea cu norocul se apropie de finiş. Se pun la patru ace, se spilcuiesc, fiindcă nu te poţi prezenta oricum în faţa unei comori. A sosit marea clipă: ceasul al doisprezecelea, coincizând cu scaunul al doisprezecelea. Al doisprezecelea scaun, aportor cert al bunăstării, e la clubul feroviarilor, inaugurat de curând! Ah, calvar, dulce îţi este prohodul!

Ippolit, în momentul în care găseşte scaunul, dar fără comoară în el, are ceva din expresia finală de învins a lui Lefter Popescu, personajul lui Caragiale din "Două loturi". I se explică frumos că în scaun au fost găsite, nu demult, briliante, dar cu "ele s-a clădit clubul feroviarilor", modernizat şi dichisit cu "calorifer, sală de şah, bufet, teatru...".

Ultimele pagini aduc şi singurul moment neinspirat al cărţii. Pentru că banii strică orice sentiment frumos, Ippolit îl înjunghie pe mentorul său în ale vieţii, Ostap. Dar nu-i cazul să suferim prea mult. Căindu-se pe urma crimei săvârşite, autorii îl vor învia pe "marele maestru al combinaţiilor" în romanul următor, "Viţelul de aur", unde Ostap apare cu o cicatrice foarte sexy în locul înjunghierii.